CONTINUITATEA UNUI DREPT - BASARABIA

FRAGMENT DIN VOLUMUL MOMENTE ISTORICE

de Camelia Pantazi Tudor

CONTINUITATEA UNUI DREPT

- BASARABIA -

În anul 1990, editura Mileniul Trei a publicat un volum intitulat Basarabia ce sintetizează articolele scrise de poetul nostru naţional Mihai Eminescu având drept subiect această parte a pământului românesc. Cea mai mare parte a textelor a fost preluată ulterior în volumul Basarabia - pământ românesc, samavolnic răpit (anto­logie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc) publicat în anul 1997 la editura Saeculum I.O.

Aş vrea să cred că lăudabila iniţiativă a urmărit un dublu scop, sperând în acelaşi timp că a reuşit să-l atingă. Era necesară o reîntregire a personalităţii lui Eminescu, fiind ştirbită în anii comunismului în mare măsură de cursurile de limbă şi literatură română predate în şcoli, elevii învăţând doar despre Eminescu - poetul şi câte ceva despre scrierile lui în proză. Dar, câţi cunoşteau activitatea publicistică animată de o vehemenţă izvorâtă din iubirea lui pentru ţară! Câţi îşi imaginau că sufletul său romantic dezvăluit în versuri sensibile şi melodioase ar fi putut arde mistuit de dragoste pentru poporul căruia îi aparţinea şi al cărui trecut îl cunoştea atât de bine! Pe de altă parte, volumul tratează un subiect delicat şi dureros pe care-l reaminteşte celor mai în vârstă şi îl face cunoscut celor tineri, ancorându-l în actualitate - Basarabia, ca parte a pământului românesc.

Contrariat de diferite articole apărute în presa vremii sale, în care se scrisese că Basarabia fusese cucerită de ruşi „cu sabia în mână” de la tătari şi de la turci, Eminescu şi-a propus să demonstreze că în Moldova „conştiinţa de drept nu s-a stins niciodată” şi că „ocuparea părţilor din Moldova şi Ţara Românească n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administraţiei trecătoare”. Avem astfel prilejul de a citi rânduri scrise de Eminescu – istoric.

Convingerea sa că Basarabia nu a aparţinut nici turcilor, nici tătarilor ci, încă din secolul al XIV-lea, doar unui „stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei”, îi însufleţeşte argu­men­taţia care porneşte de la numele de Basarabia. Dovedind certe calităţi de cercetător al istoriei neamului, el aduce în prim plan fragmente din documente străine, dar şi din cronici româneşti provenind din secolele al XIII-lea - al XIV-lea care atestă faptul că numele de Basarabia este el singur, „o istorie întreagă”. Subliniază faptul că pe la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân în timpul căruia „Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială”, până la Nistru, întreaga Valahie purta numele de Basarabia.

Lămurind acest aspect, merge mai departe, stabilind „marginile reale ale Basarabiei reale” împărţită în patru ţinuturi Bugeac, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail, ca apoi să călătorească prin istorie urmând firul conducător al argumentaţiei în secolul al XV-lea. Prin aceasta demonstrează nu numai ceea ce-şi propusese, aducând „dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea”, ci şi faptul că deţinea cunoştinţe aprofundate de istorie. El precizează că poporul român nu este un popor cuceritor, de aceea apără cu îndârjire ceea îi aparţine, motivat doar de dreptul său firesc, iar acest drept” e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”. Eminescu ne îndrumă pe cărările istoriei pentru a-i reîntâlni pe Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, pentru a ne face cunoscută opinia sultanului Mahomed care, în ciuda sfaturilor apropiaţilor săi, temători în ceea ce privea conflictul cu moldovenii, dorea să-i învingă, convins fiind că „până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini”. Pe nesimţite, ajungem în secolul al XVI-lea pentru a afla care era situaţia Moldovei după cucerirea celor două cetăţi de către turci, atrăgându-ne atenţia conţinutul capitulaţiei din 1511 încheiată de Bogdan al Moldovei, din care Eminescu prezintă mai multe articole, reieşind foarte clar că Moldova rămânea o ţară liberă stăpânită de voievozii ei pe tot teritoriul neştirbit, interzicându-se turcilor să cumpere pământ şi să se aşeze pe teritoriul românesc. El nu uită nici de Petru Rareş, reliefând faptul că, în tratatul său cu turcii, domnitorul abordează aceeaşi politică. Demonstraţia continuităţii dreptului Moldovei pe aceste locuri, ajunge în secolul al XVII-lea şi se opreşte asupra Bugeacului în care încă de la sfârşitul secolului anterior începuseră să se aşeze tătarii nohai. Având drept surse însăşi cronicile scrise în secolul al XVII-lea, el dovedeşte că tătarii nu erau nici pe departe proprietari ai locului, ci locuiau pe un teren dat în arendă, românii fiind preponderenţi. Cea mai importantă mărturie în acest sens o reprezintă existenţa eparhiei Brăilei, din însemnările căreia, studiate de Eminescu, reiese cu claritate că „întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrân intră în eparhie”. Românii îşi vedeau de viaţa lor pe pământ românesc, în timp ce tătarii erau de felul lor nestatornici. Nelăsând nicio urmă de îndoială, argumentaţia sa se răsfrânge şi asupra secolului al XVIII-lea, ale cărui izvoare istorice ”trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli”. Zăboveşte îndeosebi asupra momentului 1730, în timpul domnie lui Grigorie Ghica, când tătarii din Bugeac au cerut de la Poartă „să mijlocească pe lângă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost”. Eminescu prezintă în întregime înscrisul ce reglementa raporturile cu Moldova, semnat de toate căpeteniile tătare din Bugeac, pe care apoi îl analizează, extrăgând punctele de maximum interes, neputându-se opri să nu ironizeze afirmaţiile unora ce considerau tătarii ca „possesseurs legitimes”. Tătarii au rămas doar arendaşi ai Bugeacului pe o suprafaţă de 60 de mile pătrate pentru care plăteau dări, trebuiau să respecte legile statului moldovean şi nu aveau voie „nici ţăruş în pământ să bată, necum să-şi facă casă”. Itinerariul istoric ne aduce în vremurile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, ocazie cu care Eminescu evidenţiază străduinţa acestora de a recupera teritoriile ocupate de turci şi subliniază influenţa din ce în ce mai mare a Rusiei, atât în Principate cât şi în Orient. Un eveniment deosebit de important, precizat de autor, este pacea de la Cuciuc – Cainargi, din anul 1774, când se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile uzurpate de turci.

Neomiţând să sublinieze că Rusia la acea vreme voia o Românie unită care să se întindă de la Nistru până la Carpaţi, Eminescu preocupat să urmărească ”firul roşu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei” ajunge la capătul călătoriei sale prin istorie, în secolul al XIX-lea, fiind convins că reuşise până atunci să demonstreze „o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi”. La începutul secolului, Rusia se confrunta cu ameninţarea imensei armate a lui Napoleon, ceea ce l-a determinat în anul 1812 pe ţarul Alexandru I, forţat de împrejurări, să ia decizia de a-şi retrage trupele din Moldova şi a încheia pace cu turcii. Retrăgându-se, ruşii nu arătau ca nişte învingători, dar negocierile, în care un pion important a fost Anglia, au condus la anexarea Basarabiei. Eminescu citează conţinutul unui document redactat de consulul general, de la acea dată, al Angliei la Bucureşti, în care se redau evenimentele, afirmându-şi convingerea că trădarea Basarabiei a fost povestită de acesta în cunoştinţă de cauză. Potrivit documentului, rolul principal în cedarea Basarabiei i-a revenit prinţului Dimitrie Moruzzi, dragoman al statului, care avea interesul de a se pune bine cu Imperiul Rus nutrind speranţa că i se va atribui domnia unuia dintre Principate.

Indignat de faptele celor implicaţi, Eminescu sintetizează rodul cercetării sale pe drumurile istoriei, succint, dar la obiect: „dreptul nostru istoric, incapacitate juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momentele grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră”. Cuvintele sale poartă o încărcătură amară pe care, fără să ştie, o va transmite peste ani românilor: „acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea, împărţitului şi nenorocitului pământ românesc”. Moldova fiind stat suveran, Turcia nu avea dreptul de a ceda un teritoriu care nu îi aparţinea, iar Imperiul Rus, la rândul său, nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul Otoman. A fost momentul istoric al încălcării practicii internaţionale bazate în acele vremuri pe prevederile tratatelor bilaterale.

Trecând peste ani, volumul trezeşte poporului român alte amintiri dureroase. Prin Tratatul de pace de la Paris din anul 1856, ce pusese capăt Războiului Crimeei, se recuperaseră cele trei judeţe din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad şi Ismail. La momentul textului eminescian, ne aflăm în faţă evenimentelor ulterioare încheierii războiului ruso-turc din 1877-1878 având drept consecinţă obţinerea independenţei României faţă de Poartă, dar ştirile din presa rusească şi atitudinea guvernului îl îndreptăţesc pe Eminescu să îşi manifeste indignarea şi neliniştea privind un posibil acord cu Imperiul Rus ce se referea la retrocedarea celor trei judeţe. Glasul său, transformat într-un strigăt purtător al unei iubirii de ţară necondiţionate şi netemătoare, se ridică printre rândurile scrise şi se aude până în zilele noastre. Rusia nu are niciun drept asupra Basarabiei, iar „noi nu i-o putem da, pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră”, deoarece „Europa ne-a dat această parte din Basarabia (…), Europa a avut încredere în noi şi dacă voim să ne arătăm vrednici de această încredere trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ…” Întrebările retorice accentuează revolta la adresa Imperiului Rus din vocea ce devine repetativă, străbătând veacurile. „Căci prin ce păcătuise ţările româneşti Rusiei? Nu i-au hrănit într-atâtea rânduri oştile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?” Eminescu continuă pe acelaşi ton, afirmând cu tărie că „Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept, al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.” Foarte interesantă este relatarea alegerii lui Titu Maiorescu ca deputat de către Colegiul I din Iaşi. Eminescu îl susţine, având convingerea că va avea un cuvânt greu de spus împotriva cedării părţii din Basarabia, cu atât mai mult cu cât „organe-în genere foarte bine informate – din străinătate vorbesc că guvernul ne trădează”. Cu multă tristeţe, el pare a se resemna în faţa iminenţei retrocedării Basarabiei dintr-un motiv logic şi simplu: „Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă, dar dacă ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.” Şi totuşi Eminescu nu renunţă la luptă, la o luptă prin scris, pentru că mult mai grav decât a pierde o parte a teritoriului este a pierde „încrederea în trăinicia poporului român”, iar retrocedarea devine o problemă ce pune în primejdie însăşi existenţa acestuia. Vehemenţa sa curge ca o apă curgătoare transformată într-o cascadă ce cade cu o forţă năucitoare ducând cu ea durerea unui neam lipsit de ceea ce i se cuvine de drept. Eminescu afirmă principiul pe care, în opinia sa, se sprijină poporul român: „nu dăm nimic şi nu primim nimic” şi ca atare” românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător”.

Mihai Eminescu a murit la numai 39 de ani, dar a lăsat în urma sa o operă ce are menirea de a salva identitatea neamului românesc. Opera sa cuprinde pe lângă creaţia artistică, şi articolele din presa vremii care oglindesc cunoştinţele despre istoria poporului nostru şi închid în ele vocea unui om în inima căruia iubirea pentru ţară este mai presus de orice. Depinde de noi toţi să cunoaştem personalitatea complexă a lui Eminescu, pentru că el este nu numai cel mai mare poet al acestei ţări, ci şi un mare patriot. Cu mijloacele pe care le deţinea a luptat împotriva retrocedării celor trei judeţe din Basarabia, a luptat şi ulterior anului 1878 pentru reîntregirea ţării, în virtutea dreptului firesc al românilor demonstrat în textele sale, iar un drept „nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el”.

(MIHAI EMINESCU, Basarabia, Bucureşti, Editura Mileniul Trei, 1990.

MIHAI EMINESCU, Basarabia - pământ românesc, samavolnic răpit, Bucureşti, Editura Saeculum I.O, 1997)

PODUL DE PESTE DUNĂRE

FRAGMENT DIN VOLUMUL MOMENTE ISTORICE

de Camelia Pantazi Tudor

PODUL DE PESTE DUNĂRE

Potrivit surselor istorice, Podul de la Drobeta Turnu Severin a fost construit de Apollodor din Damasc[1], în scopul trecerii tru­pe­lor romane cotropitoare, în a doua campanie mili­ta­ră a împăratului Traian împotriva dacilor.

Marcus Ulpius Nerva Traianus, împărat ro­man între anii 98 - 117, a fost considerat unul dintre cei mai importanţi împăraţi ai imperiului şi al doilea dintre cei aşa-zişi „cinci împăraţi buni”. Membru al dinastiei Antoninilor inaugurată de împă­­ratul Nerva[2], s-a născut în septembrie 53, în mu­ni­­cipiul Italica din provincia Baetica (sudul Peninsulei Iberice), Traian a fost primul împărat roman fără origine italiană. Adoptat de împăratul Nerva, în opinia căruia „trebuie să cauţi un om cu mari merite şi nu din ce ţinut vine el”[3], el va aduce imperiului numeroase victorii militare, o maximă întindere teritorială, o înflorire generală. Renumitul istoric roman, Dio Cassius[4] scrie că: "se distingea în cel mai înalt grad prin firea sa dreaptă, prin vitejia sa şi prin modestia felului său de viaţă. Avea un corp plin de vigoare (căci era în vârstă de numai patruzeci şi doi de ani când a ajuns la domnie), aşa încât putea îndura ca oricare altul orice trudă s-ar fi ivit; avea un suflet minunat, ferit de pornirile vijelioase ale tinereţii, cât şi de încetineala bătrâneţii”[5].

Informaţii despre pod, despre modul de con­­struc­ţie şi câteva detalii tehnice ne sunt cunoscute, în principal, din sursele antice care însă, din nefericire, nu par suficiente pentru a putea afirma că ştim cu exactitate “istoria” acestuia.

De la Ammianus Marcellinus, istoric din secolul al IV-lea î.Hr., aflăm faptul că Traian plănuia construirea podului înainte de a-l ataca pe Decebal şi că l-a ridicat între cele două războaie daco - romane. Istoricul Dio Cassius, în paginile volumul Istoria Romană ne-a lăsat cele mai ample cunoştinţe despre pod, deşi din dorinţa de a elogia opera lui Traian abordarea sa este exagerată: „Traian făcu un pod de piatră peste Istru, pentru care nu găsesc cuvinte ca să-l admir aşa cum s-ar cuveni. Sunt, în adevăr, şi celelalte lucrări ale lui minunate, dar acesta este mai presus de celelalte: stâlpii, 20 la număr, sunt făcuţi din piatră cioplită, în patru muchii; înălţimea lor de 150 picioarc, fără temelie, iar lăţimea de 60; aceşti stâlpi care sunt departe unul de altul cu 170 picioare, sunt uniţi prin arcuri. Cum să nu se minuneze cineva de cheltuiala făcută cu el? Cum să nu se mire de felul în care ei au fost puşi fiecare, într-un râu cu apă aşa de multă şi cu atâtea vârtejuri, într-o albie plină de nomol? Că doar apa n-a putut fi abătută”[6].

Alături de Dio Cassius mai există câţiva autori antici care oferă unele date despre construcţia Podului şi anume, Plinius cel Tânăr şi Procopius din Cesareea, iar poetul bizantin Ioan Tzetzes furnizează singura informaţie despre sistemul de construcţie al picioarelor acestuia. Din păcate, amănuntele au dispărut, iar pierderea cea mai gravă a reprezentat-o monografia lui Apollodor din Damasc, ceea ce a avut drept consecinţă învăluirea în ceaţa incertitudinii a trecutului Podului de peste Dunăre.

Sursele antice fiind insuficiente au fost ne­ce­sare eforturi materiale, financiare, umane pen­tru a adăuga detalii care, strângându-se pe parcur­sul timpului, au contribuit la conturarea unei ima­gini mai clare a vestitei construcţii. Spre exemplu, autorii antici îl numeau un pod de piatră, dar reprezentarea de pe Columna lui Traian şi cerce­tările moderne au condus la concluzia că bolţile lui erau executate numai din lemn.

Dacă despre originea Podului cercetătorii au considerat că Apollodor din Damasc l-a con­struit în totalitate, problema dărâmării definitive a fost mult controversată atât în antichitate cât şi în prezent. Istoricul Dio Cassius relatează că împă­ratul Hadrian a ordonat prin anii 117/118 să se scoată construcţia de deasupra Podului, adică a părţii lemnoase, pentru a-l face impracticabil în faţa barbarilor, ceea ce nu înseamnă că nu s-ar fi putut reface ulterior. Procopius atribuie năruirea Podului „aluviunilor şi împotmolirii treptate a picioa­relor şi bolţilor„. Totuşi, mai plauzibil ca factor determinant a fost considerat pericolul per­manent al îngheţării şi dezgheţării Dunării. Se pare că a stat în picioare până la evacuarea Daciei, fiind restaurat mereu în secolele al II-lea – al III-lea.

Pe lângă sursele antice, unele informaţii le mai aflăm din lucrările cronicarilor români: Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino. Singurul dintre ei care a văzut rui­nele şi le-a descris cu multă admiraţie a fost Miron Costin: „Traian împăratul după izbândă au căzut la apa Dunării unde şezând cu oştile, au adunat din toate acele părţi şi olate de lucrători, şi au zidit, mare minune veacurilor pe urmă, Pod de piatră peste Dunăre, cu turnuri de piatră, care se pomeneşte până astăzi Turnul Severinului”.

Pe parcursul veacurilor, ruinele de la Drobeta Turnu Severin au atras curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte mai multe amănunte. Încă de la începutul secolului al XVI-lea, regele Franţei, Francisc I (1515 - 1547) îl ruga pe aliatul său, sultanul Soliman Magnificul (1520 - 1566), să permită unor ingineri francezi dărâmarea unui picior pentru a afla metoda ingenioasă folosită de romani la construirea lui.

Ruinele Podului au suferit mari distrugeri, dar meritul de a fi cercetat pentru prima dată întregul complex i-a revenit inginerului L. F. de Marsigli (1658 - 1730), unul dintre cei mai culţi oameni ai epocii sale, cu o vastă pregătire ştiinţi­fică, tehnică, istorică, geografică. În 1689, înso­ţind armatele lui Eugeniu de Savoia împotriva tur­cilor, el a primit misiunea de a lega un pod de vase pe Dunăre, cu scopul trecerii la iernat, în Valahia, a armatelor imperiale. Încercarea de a întinde podul de vase pe linia picioarelor podului lui Traian nu i-a reuşit şi atunci l-a legat mai sus lângă Porţile de Fier. Devenit foarte interesat, Marsigli a început cercetarea amănunţită a ruinelor, inscripţiilor şi pietrelor sculptate de la Turnu Severin pe care le-a descris şi ilustrat în volumul al doilea al monumentalei sale lucrări publicată în limbile latină şi franceză, intitulată Descrierea Dunării. În harta topografică, de o reală valoare ştiinţifică, a consemnat ruinele po­du­lui, ale castrului roman şi ale oraşului antic, cu multe detalii azi dispărute. Din perioada 1896 - 1899 datează primele săpături ştiinţifice efectuate de arheologul şi istoricul Gr. G. Tocilescu, săpă­turile fiind reîncepute între cele două războaie mondiale de către profesorul Al. Bărcăcilă, fost director al muzeului local. Ulterior, amplele cercetări au condus la noi descoperiri.

Pe parcursul secolelor au existat mai multe reprezentări ale Podului, dar şi încercări de recon­strucţie. Amplasată pe partea sârbească, cu faţa spre malul românesc, placa memorială romană Tabula Traiana, are inscripţionate cuvinte din care reiese că Traian „excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod”. Pe o medalie bătută în anul 105 d.Hr. apare imaginea sche­matică a acestuia, redusă la cele două porta­luri împodobite cu trofee şi unite cu un întreit arc de lemn. O scenă de pe Columna lui Traian reprezintă o imagine mai clară a Podului lângă castrul roman, iar o alta redă armata romană trecând peste Dunăre. Mai târziu, în secolul al IV-lea, împăratul roman Constantin cel Mare[7] numeşte un arhitect să studieze tehnica Podului şi construieşte unul asemănător la Sucidava (Celei). În vremurile moderne, numeroşi tehnicieni şi arheologi i-au studiat ruinele şi au încercat să-l reconstituie, excelând în acest sens reconstituirea aparţinând inginerului Edgard Duperrex (1906).

Urmărind punerea în valoare a siturilor antice din Serbia, restaurarea Podului a fost inclusă recent într-un amplu proiect având un scop atât educaţional cât şi turistic. Inginerii şi arheologii sârbi şi-au propus o reconstituire cu ajutorul unei holograme laser digitale.

Din informaţiile pe care le deţinem rezultă că Podul de la Drobeta a fost construit între 103 - 105 în timpul domniei lui Traian. Este ceea ce ştim ACUM. Dar iată că lucrarea scrisă de C. P. Fritzgerald, Istoria culturală a Chinei, apărută la noi în anul 1998, reprezentând o sinteză a istoriei antice şi medievale a Chinei, ridică unele semne de întrebare şi sunt oameni care le observă şi încearcă să răspundă. Meritul lor constă tocmai în dorinţa de a cerceta şi, totodată, de a deschide mintea semenilor spre alte posibilităţi. Autorul scrie despre un sol chinez care în anul 97, trecând prin Da Qin, a văzut un pod. Însă, el a considerat ca fiind totuna ţara Da Qin cu Imperiul Roman. Unii istorici sau alte persoane pasionate de cunoaşterea trecutului au sesizat că de fapt era vorba despre Dacia, argumentând, în principal, prin asemănarea izbitoare a locurilor străbătute şi a organizării statale. Dacă ar fi aşa, atunci, în anul 97, ce pod a văzut solul chinez?! Nicolae Nicolae scrie într-un articol intitulat Un sol chinez în Dacia anului 97: ”În drumul său către Capitală, emisarul chinez a văzut şi un pod mare de câteva sute de Li care face legătura cu ţinuturile de la nordul Mării Negre, identificat de Fritzgerald cu un pod de vase care ar fi existat în Bosfor cu 600 de ani înainte, atunci când Xerxes a pătruns în teritoriile noastre. În primul rând, acel pod al lui Xerxes nu putea să funcţioneze 600 de ani, fiind din vase, iar în al doilea rând, el, podul nu făcea legătura cu ţinuturile de la nord de Marea Neagră. Ceea ce a văzut emisarul chinez a fost podul de la Drobeta, căruia, peste puţini ani, acel Apolodor i­a pus suprastructura de lemn pentru a-l folosi împotriva dacilor. Când vorbim de construcţia unui pod, vorbim de fapt de construcţia picioarelor din albia fluviului şi nicidecum de suprastructura din lemn, ce a fost schimbată de mai multe ori în decursul secolelor”[8].

Poate este adevărat, poate nu, probabil că dacă ar mai fi existat monografia lui Apollodor din Damasc s-ar fi aflat adevărul, dar cei care au posibilitatea ar trebui să caute certitudini şi în alte documente decât în cele deja studiate. Oferind o altă perspectivă despre Dacia şi despre daci, ar trebui să stârnească interesul cercetarea cronicilor chineze - Istoria dinastiei Han, scrisă în secolul I şi Scurtă relatare despre dinastia Wei, din secolul al III-lea, precum şi a lucrării Hou Han Shu.

Secretele istoriei sunt numeroase. Putem noi afirma că ele nu există, că totul este descoperit 100% şi deţinem adevărul?!

În opinia mea, cercetarea istorică nu trebuie să se oprească la anumite constatări şi să le cata­lo­gheze ca fiind adevăruri incontestabile. Datoria istoricilor este de a căuta noi surse a căror studiere poate avea ca rezultat obţinerea unor dovezi a ceea ce fusese deja demonstrat sau, dimpotrivă, descoperirea altor informaţii care pot schimba „certitudinile” existente. În cercetarea istorică trebuie pornit de la ideea că multe dintre sursele de la un moment dat au dispărut, că, de multe ori, ele nu sunt de la primă mână, furnizând informaţii preluate de la alţii, sau că provenienţa lor depăşeşte, mai mult sau mai puţin, timpul desfăşurării evenimentelor. Atunci când apar noi date, obligaţia istoricilor este de a aprofunda cercetarea şi nu de a o ignora pe motiv că nu corespunde cu descoperirile anterioare. Îndoindu-se mereu, punându-şi întrebări, ei trebuie să urmeze drumul unei permanente căutări în slujba ISTORIEI însăşi.

---

[1] Apolodor (Apollodoros) din Damasc (n. 60 - d. 125) a fost un arhitect sirian sau grec, un favorit al împăratului roman Traian. El a proiectat numeroare monumente printre care Columna lui Traian şi Forul lui Traian.

[2] Marcus Cocceius Nerva (n. 30 – d. 98) a fost împărat roman în perioada 96 - 98.

[3] DIO, CASSIUS, Istoria romană, volumul III, Cluj, Întreprinderea poligrafică Cluj, 1985, p.300.

[4] Lucius Claudius Cassius Dio, cunoscut şi ca Dio Cassius sau Cassius Dio, a fost un cunoscut istoric din Imperiul Roman care a trăit la sfârşitul secolului al II-lea - începutul secolului al III-lea. A publicat o istorie a Romei în 80 de volume, începând cu venirea lui Enea în Italia, fondarea oraşului, şi ajungând până în anul 229. În cărţile 67 şi 68 descrie războaiele dintre daci şi romani.

[5] DIO, CASSIUS, Istoria romană, volumul III, Cluj, Întreprinderea poligrafică Cluj, 1985, p.301.

[6] IBIDEM.

[7] Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 272 – d. 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 şi 337.

[8] NICOLAE, NICOLAE, Un sol chinez în Dacia anului 97, Dacia Magazin, nr.45, aug. 2007.

CRONICA LITERARA- VOLUMUL NEW BEIJING de Camelia Pantazi Tudor

                                                        GEO CĂLUGĂRU

 Un talent în plină afirmare

CAMELIA PANTAZI TUDOR

După ce a debutat în anul 2010 cu volumul ”Atingerea unui ideal - literaţii din perioada dinastiei chineze Tang” - Editura Rawex Coms, volum despre care cunoscutul sinolog CONSTANTIN LUPEANU consemna în articolul ”O carte despre domnitorii cărturari. O provocare?”, din Revista Cultura, anul V, nr. 5 (310) din 10 februarie 2011 că: ”Există o savantă privire de ansamblu a vremurilor, care electrizează cititorul şi, în orice caz, îl captează cu siguranţă, îl câştigă de partea civilizaţiei chineze”, CAMELIA PANTAZI TUDOR recidivează şi, în anul 2012, publică la Editura Virtuală, cartea ”New Beijing”.                                                                                                 

 În urma unei lecturări atente a volumului, am avut satisfacţia ca, aprecierea pe care am făcut-o în ”Antologia Cenaclului Perpessicius din anul 2011, despre cartea de debut a Cameliei Pantazi Tudor, potrivit căreia aceasta ”consacră o autoare cu certe calităţi pentru astfel de înfăptuiri cultural-ştiinţifice, dar şi literare, prin emoţia sufletească şi artistică, prezentă la tot pasul”, îşi află o confirmare şi mai accentuată în ”New Beijing”.                                                                                   

Cu o copertă ilustrată deosebit de sugestiv, privind pasiunea, marea sa iubire pentru istoria şi cultura Chinei, prezentă şi în această carte, în aproape jumătate din cele 13 povestiri, care alcătuiesc conţinutul ”acestui roman modular”, cum l-a numit scriitorul Mihail Grămescu, în scurta referire de pe coperta a IV-a. Într-adevăr, aceste povestiri pot fi luate şi citite separat, având conăţinuturi distincte, bine conturate sub aspectul construcţiei literare dar care, şi aici este meritul autoarei, care a descoperit acel fluid misterios, care le face să se intercaleze într-o naraţiune de mai mari proporţii, caracterizată prin coerenţă şi fluenţă.                                                   

Subiectele povestirilor, ce nu ţin de lumea chineză, privită sub multiple aspecte, (”Parfum de Tei”, ”Pădurea de orhidee”, ”Vocea din vis”) îi permit autoarei o mai largă respiraţie a imaginarului, o mai amplă desfăşurare a capacităţii de a crea și folosi, în scopul generării emoţiei artistice, epitete şi comparaţii, sub pecetea prospeţimii, unele părând sau chiar fiind, nemaipomenite.                                      

Neputinţa de a pune de acord ceea ce îşi dorea de la viaţă, cu ceea ce aceasta îi oferă, atât ca împlinire umană cât şi profesională (a făcut A.S.E.-ul „dominată de cifre şi îndoctrinare politică”, în timp ce pe autoare ”o atrăsese întotdeauna literatura, ştiințele umaniste, în general, mulându-se perfect pe structura sa interioară”), îi creează un sentiment de revoltă şi îi dă, totodată, forţa de a-şi realiza destinul în direcţia pentru care simţea că are chemare.                                                                           

   Aşa se face că autoarea, adeptă a lucrului bine făcut, luptă, cu succes, pe două fronturi; unul care îi asigură existenţa cotidiană şi celălalt, cel care o apropie de ceea ce şi-a dorit şi îşi doreşte, cu adevărat, să scrie şi, prin scris, să se împace cu sine, cu cei din jur şi cu Dumnezeu.                                                                                               

Fiecare povestire are farmecul său, finalitate distinctă şi, dincolo de o oarecare amărăciune, firească, raportată la la întâmplările zilnice, pe care le înfruntăm şi trebuie să le depăşim, pe ansamblu, cred, sentimentul autoarei este unul optimism, al omului care şi-a descoperit adevărata menire şi are conştiinţa că, posedă ceea ce-i trebuie, pentru a fi un învingător.

Prin debutul, mai mult decât promiţător, şi prezenta carte, care-l confirmă, fără dubii, Camelia Pantazi Tudor se impune cu o voce personală de autor în contextul literar actual al generaţiei tinere, în care merită să avem încredere, căci, sigur nu ne va dezamăgi.

REVISTA OGLINDA LITERARĂ NR.137/MAI 2013

ÎNTÂLNIRE CU LONG, DRAGONUL

ÎNTÂLNIRE CU LONG, DRAGONUL

 FRAGMENT DIN VOLUMUL NEW BEIJING

Anii copilăriei i se derulau lent prin minte de parcă doreau ca ea să-şi reamintească fiecare amănunt, fiecare clipă, să retrăiască sentimente demult rătăcite prin ungherele sufletului. Amintirile se rostogoleau, încet, în creierul său, la nesfârşit, ca un perpetuum mobile. Prinsă în acest mecanism de care nu reuşea să se elibereze, împinsă de o forţă pe care nu era în stare să o controleze, se decise să meargă pe urmele copilăriei, acolo unde nu mai rămăsese nimic din ceea ce existase odinioară. Nu se reîntorsese de când, în peri­oada ceauşistă se demolase întregul cartier, ridicându-se cuburile înghesuite care se numesc blocuri, ale căror ziduri strivesc vieţile oamenilor. Trecuseră foarte mulţi ani de atunci şi, în acest timp, firele invizibile ale amintirilor o trăseseră de multe ori, dar ea se luptase cu ele nedorind ca locul din inima ei să fie alterat de schim­bări. Trebuia să rămână intact. Acum se hotărâse. Nu înţelegea mo­tivul, dar simţea că trebuia să meargă acolo.

Era o dimineaţă superbă de primăvară când natura se trezise la viaţă aşa cum o făcea mereu, neîncetat, marcând de fiecare dată un nou început. Un început pentru ea, un început pentru oameni. Mireasma pomilor înfloriţi îmbăta sufletul, răscolind simţăminte uitate sau născând altele. Chipurile stresate ale oamenilor de pe străzi primeau lumina blândă şi liniştitoare a soarelui. Ea ridică privirea spre cerul catifelat şi trase aerul călduţ în piept. Îşi simţea trupul înfiorat de energia universului. Zâmbea. Cui? Nu ştia, poate cerului, poate oamenilor, poate ei însăşi.

Coborî în staţia de metrou, luă trenul şi apoi se urcă în autobu­zul 385. Hotelul Marriott, grandios, dar parcă neîncadrându-se în peisajul acelui cartier, îi lovi privirea. Se îndreptă spre străduţele care intersectau Calea 13 Septembrie citind plăcuţele cu numele lor. Atât mai rămăsese, un nume pe o plăcuţă: Sabinelor, Sirenelor, Acvilei, Uranus. În rest, blocuri sau case deteriorate. Încerca să nu le bage în seamă pentru că voia, doar, să găsească plopii. Odată îi spusese cineva că ei rezistaseră oamenilor şi timpului şi că s-ar mai afla, încă, undeva, acolo.

Nu ştia cât timp trecuse rătăcind printre blocuri, pe străzile lip­site de pitorescul din copilăria ei. O singură întrebare îi sfredelea mintea. Unde erau plopii?

În cele din urmă, îi văzu. Atât de bătrâni şi fără vreun farmec.

Aveau ei memorie? se pomeni, întrebându-se. Mai ţineau, ei, în­magazinate în trupurile încă viguroase, în coroanele lor fremătând în adierea primăvăratică, amintirea zilelor în care glasurile vesele ale copiilor se ridicau spre cer?

Sigur că nu, îşi răspunse. Cum pot copacii să aibă amintiri!

Era tristă şi această stare îi abătea gândurile peste limitele normalului.

Acolo, lângă plopi, fusese odată un gard, un gard rupt pe care nu-l repara nimeni, spre bucuria ei şi a prietenelor sale. Gardul acela separa plopii din curtea grădiniţei de copii de casa unde lo­cuise împreună cu părinţii. Una dintre distracţii era să treacă prin deschizătura din el, zgâriindu-se nu de puţine ori, ca să poată ajun­ge în curtea imensă, un loc de joacă desăvârşit. Acum nu mai putea trece prin gard, spre casă. Nu mai era gardul, nu mai era casa...

A fost odată o casă, o casă care dispăruse demult. Era o plăcere să stai în faţa casei, să joci o partidă de şah sau de table sau, pur şi simplu, să stai de vorbă despre diverse fleacuri, să mănânci ceva sau să sorbi dintr-o ceaşcă de cafea, să te bucuri de mireasma ae­rului curat împrospătat în fiecare seară de vară de duşul răcoritor al furtunului. A fost odată o alee, o alee pe care ea împreună cu prietenele alergau, se distrau, trăindu-şi copilăria fără griji. Se că­ţărau prin copacii grădiniţei de copii de peste gard sau inventau tot felul de ghiduşii în curtea şcolii foarte apropiate de casă. Rămăsese în amintirea ei o alee pe care seara o străbătea, agale, cu tatăl său, pentru „a lua aer” înainte de culcare. Spunea el: „hai, să facem 300 de paşi”. De atunci, nu a mai făcut cu nimeni cei 300 de paşi.

În timp ce era transportată într-un trecut care îi trezea aminti­rile unei copilării ce, de multe ori, pe parcursul existenţei sale, îi re­vigorase sufletul, cerul se acoperi de nori negri, iar ploaia începu să cadă peste blocurile uniforme, lipsite de strălucire, dându-le un as­pect mai deplorabil decât îl aveau din construcţie. Deschise umbrela mov, cumpărată cu ani în urmă dintr-un magazin din Milano. Nu se îndura să plece. Îi trebuiseră ani ca să reajungă în zona copilăriei. Nu putea pleca. Trotuarul ud strălucea, toate gropile din asfalt se transformaseră în „lacuri” mai mici sau mai mari. Îşi aduse aminte de ploaia care o prinsese odată pe dealul Mitropoliei când se plimba cu tatăl ei. Era ca şi acum, primăvară, iar picăturile puternice şi calde o udaseră din cap până-n picioare. Nu avea umbrelă, dar ce conta!

Chipul tatălui său îi reveni în minte şi se simţi din nou feri­cită, ca atunci, udată de ploaia ce cădea printre castanii înfloriţi din dealul Mitropoliei. Resimţea lipsa celui plecat, poate, într-un univers mai bun. Îi era dor de el, de zâmbetul lui frumos, plin de bunătate, de atenţia delicată pe care i-o acordase mereu. Părăsise această lume, dar ea, încă, îl simţea aproape de multe ori şi ştia că el nu o va părăsi niciodată. Totuşi, uneori ar fi dorit să îl poată vedea şi dorul îi umplea inima de melancolie şi întreaga fiinţa de neputinţă. Ar fi vrut să fi avut prilejul ca în ultimele lui momente de viaţă să-i spună cât de mult îl iubea, dar nu reuşise. Durerea ei fusese atât de mare încât nu găsise forţa interioară necesară acolo, lângă el, atunci când nu o mai putea vedea, atunci când nu mai putea vorbi, de a se echilibra câteva momente pentru a-i mărturisi sentimentele pe care le avusese toată viaţa pentru el şi a-i cere, în numele acestora, să-şi revină, să nu moară. Dar ea nu avusese putere. Vedea lacrimile ce curgeau din ochii lui şi îi simţea durerea. Era prea mult pentru ea. Plângea şi lacrimile îi umpleau creierul, inima, tot corpul şi nu putea să le înlăture pen­tru a rosti cuvintele acelea. Simţea împunsături dureroase în ini­mă de fiecare dată când amintirile îi invadau fiinţa. Ar fi vrut să existe posibilitatea de a se întoarce în timp pentru a avea o nouă şansă. Îşi reproşase de multe ori slăbiciunea, întrebându-se dacă vorbele pe care durerea i le luase de pe buze nu i-ar fi putut salva viaţa tatălui său. Poate că mărturisirea ar fi făcut minunea de a-l ajuta să învingă moartea. Acuzându-se în toţi anii ce trecuseră, încercase să trăiască această dilemă.

Picăturile de ploaie se îndârjeau să lovească trotuarul. Privea cum se scurgeau pe şosea, băltind, nelăsând niciun spaţiu liber pentru ca un om să poată trece fără a intra până la glezne. Le pri­vea, distrată, cu gândurile împrăştiate în clipele bulversante ale trecutului. Deodată deveni foarte atentă. Stropii de ploaie jucau în „lacul” din faţa sa şi, în loc să se piardă în el, săreau sus, tot mai sus, unduindu-se în toate direcţiile, lăţindu-se şi lungindu-se în forme ciudate. Din tot acest chin al apei de ploaie se născu o arătare cu ochi mari ce-i luminau capul de cămilă pe care tronau coarne de cerb. Semăna cu un şarpe uriaş cu solzi ce se arcuia uşor în ae­rul împrospătat al zilei ploioase de primăvară. Ea îl recunoscu. Era Long, dragonul. Citise despre el în cărţile cu povestiri chinezeşti şi a cărui imagine o văzuse pe net jucând Rocket Mania. Un dragon în mijlocul oraşului! O privea fix şi parcă îi zâmbea. De ce i-ar fi fost frică de fiinţa stranie? Poate că nici nu era reală. Mirarea ei crescu atunci când dragonul i se adresă, unduindu-şi trupul:

– Nu te mira. Nostalgia copilăriei, suferinţele şi regretele tale m-au adus aici.

– Dar tu nu exişti, răspunse ea, abia auzit. În China, dragonul reprezintă un simbol al puterii, al protecţiei divine, poate alunga spiritele malefice şi îi protejează pe cei inocenţi. Este o creatură divină, pe care împăraţii şi-au ales-o drept emblemă. Ce să caute o asemenea fiinţă aici?

– Eu sunt ceea ce vrei tu să fiu. Eu exist atâta timp cât vrei tu să exist, replică dragonul cu o voce melodioasă.

– Vorbeşti în ghicitori, asemenea dragonilor despre care am ci­tit, şi nu te înţeleg.

– Vorbesc pe înţelesul inimii tale, doar fii atentă şi ascult-o. Am adus ploaia pentru a putea ajunge la tine.

Ea continua să fie neîncrezătoare.

– Eşti doar o închipuire a minţii mele muncite de gânduri sau o formă a ploii, o iluzie.

– Te ştiam cu inima deschisă şi cu o minte vie, iscoditoare, me­reu în căutarea de noi provocări, o mustră dragonul, scuturându-şi coarnele.

– Tu nu mă cunoşti. Nu poţi să ştii nimic despre mine.

– Eu ştiu că oful de la inimă destramă sufletul. Totul are un sfârşit, timpul vindecă tot ceea ce poate fi vindecat şi viaţa merge înainte.

– Cuvintele tale sunt înţelepte. Dragonii chinezeşti sunt recu­noscuţi pentru înţelepciunea lor de neegalat, pentru faptul că sunt prietenoşi, dar nu înţeleg la ce te referi.

– Eu pot pătrunde în gândurile tale, iar ele m-au chemat aici. Nu este prima oară când mă chemi şi eu vin, dar tu nu mă poţi ve­dea. Mă poţi doar simţi. Acum a sosit momentul să te întâlnesc şi să-ţi vorbesc, aici, în locul copilăriei tale.

Era tulburată. Cuvintele dragonului i se înfigeau în inimă ase­menea acelor înfipte în inimioarele de cârpă pe care le confecţiona cu mama sa în anii fragezi ai vieţii. Ce voia de la ea? De ce îi trezea atâtea amintiri dureroase? Dorise să se întoarcă pe pământul co­pilăriei, acolo unde viaţa ei fusese un şir de evenimente plăcute, unde îşi clădise visele, unde suferinţele nu existau şi nimic nu o împiedica să creadă în cel mai frumos viitor. Iar acest dragon veni­se să o bulverseze, să-i ia orice fărâmă de echilibru.

– Nu, zise dragonul, răspunzând gândurilor ei. Nu am venit să te tulbur, dimpotrivă, intenţia mea este de a-ţi reface echilibrul. Ac­ceptă apariţia mea aşa cum ai accepta apariţia unei persoane dragi pierdută pentru totdeauna în eternitate.

Îl privea în ochii mari, bulbucaţi, îi auzea vocea calmă şi se sim­ţi dintr-o dată mângâiată de blândeţea ei. Era ceva în vocea aceea! Ce anume? Nu reuşea să-şi dea seama. Cedă.

– Da, poate că ai dreptate şi, de fapt, exişti. Dar ce doreşti? Cum mă poţi tu ajuta?

– Priveşte în interiorul tău până în cele mai ascunse locuri. Tre­buie să te întorci în trecut până la primul moment al vieţii tale pe care ţi-l aminteşti. Mergi pe firul vieţii, pornind de la acest început, despică-l în fire subţiri şi analizează-le pe fiecare în parte ca să în­ţelegi unde ai greşit. Trebuie să priveşti imaginile create odinioară în sufletul tău pentru a vedea pe care nu le-ai putut construi în rea­litate. Cântăreşte dacă aceste imagini te mai reprezintă, dacă încă ţi le doreşti pentru că dacă este aşa atunci trebuie să o iei de la capăt şi să-ţi refaci viaţa. Odată ţi-a lipsit curajul să vezi şi să asculţi sem­nele care te îndrumau sau te avertizau. Le-ai ignorat. Nu pe toate, dar suficiente pentru a porni într-o direcţie greşită.

– Dar de ce mi se pare că mă judeci? Nu am venit aici pentru a mă supăra, pentru a mă simţi atât de rău.

– Ai venit aici, după atâta timp, tocmai pentru că voiai să te în­torci la VISE. Întreabă-te, din toate acelea pe care le-ai avut atunci, câte au mai rămas şi câte s-au împlinit.

Dragonul se întinsese cât era de lung pe trotuarul ud, doar ca­pul îl ridicase spre ea şi o privea cu ochi inteligenţi şi întrebători, aşteptând.

Îi era teamă să răspundă. Şovăia. Ce-i putea spune?!

– Vezi, o mustră dragonul. Nu ai nici acum curajul să înfrunţi adevărul. Vei găsi calea spre propria ta viaţa numai când îţi vei face ordine în minte şi în inimă.

– Da, zise mâhnită, sunt multe vise pe care nu mi le-am împli­nit. Mereu am dat vina pe soartă, pe oameni, pe împrejurări. Dar, eu ce am făcut, ce am făcut eu pentru mine?

Dragonul râdea cu toata gura lui largă şi râsul său era jovial, plăcut, reconfortant.

– Ai realizat totuşi ceva, zise el, în viaţa ta au fost şi multe eveni­mente plăcute, pline de satisfacţii, care te-au împlinit sufleteşte şi te-au format ca personalitate. Inima ţi-a rămas bună, nealterată de răutăţile oamenilor, de deziluzii şi, în general, de toate greutăţile ce ţi-au stat în drum. Sufletul tău pur este temelia pe care trebuie să reconstruieşti. Sunt câţiva ani de când încerci să înţelegi ce vrei cu adevărat şi de când viaţa ta face efortul de a-şi găsi direcţia potri­vită. Dar nu este suficient.

– Dar ce pot face? Cum aş putea să îndrept direcţia existenţei mele în sensul dorinţelor, speranţelor, viselor de-o viaţă? E târziu şi sunt singură. Am obosit.

– Eşti mai puternică decât crezi, de aceea viaţa nu te-a schim­bat în rău, de aceea visele tale au rămas intacte şi ai reuşit pe unele să le transformi în realitate. Ai citit odată într-o carte o frază care ţi-a plăcut mult: „este întotdeauna prea devreme pentru a renun­ţa”. Aşadar, nu renunţa, speră, nu înceta să speri, oricât îţi va fi de greu, oricât de mult vei fi dezamăgită de oameni.

Ea îl privea şi simţea că vorbele dragonului îi calmau sufletul, iar respiraţia lui o încărca de energie. În ochii negri se vedea din nou fetiţă, în rochiţa aceea albă cu buline roşi şi volănaşe, alergând prin curte, urcându-se prin copaci şi sărind garduri, mâncând cor­coduşe necoapte şi nuci verzi, jucând fotbal cu băieţii, admirând seara florile şi îmbătându-se cu mireasma reginei-nopţii.

Se dezmetici. Dragonul o privea cu ochi migdalaţi şi chipul îi devenise blând, cu trăsături aproape umane.

– Cum te simţi? o întrebă, cu multă tandreţe în glas

– Vorbele tale au avut un efect miraculos asupra mea. Simt că sunt capabilă să iau viaţa de la început, să o înfrunt şi să mă bucur de fiecare clipă. Au trecut ani de când cineva nu mi-a mai spus că pot face orice îmi propun şi să am încredere în mine. A trecut o viaţa de când acel cineva îmi spunea că sunt specială. Nimeni, nici­odată, nu mi-a mai spus-o.

I se umbrise privirea scăldată în lacrimile care-i curgeau, încet, din suflet. Ochii negri, migdalaţi, ai dragonului o învăluiau, iar vo­cea lui căpătă o duioşie fără margini:

– Tatăl tău te-a iubit mai mult decât orice pe lume. Ştia că, deşi nu i-ai arăta-o prea des şi tu îl iubeai. Încetează să te frămânţi. EL ŞTIE. Tu continuă-ţi viaţa, dându-i un alt sens, iar el va fi mereu alături de tine, chiar şi atunci când vei găsi acea persoana care îţi va spune că eşti specială.

Ridică privirea înlăcrimată. Dragonul se destrăma, se pierdea în ceaţa ploii, în locul său rămase doar un contur, iar acest contur prinse chipul unui bărbat de înălţime medie, cu păr negru şi ochii negri, migdalaţi. Buzele subţiri şi frumoase purtau zâmbetul blând al tatălui său.

CRONICĂ LITERARĂ - VOLUMUL MOMENTE ISTORICE de Camelia Pantazi Tudor

CRONICĂ LITERARĂ

Mihail Grămescu

Momente istorice de Camelia Pantazi Tudor

(Editura

Inspirescu, 2013)

       Cartea de studii şi eseuri a Cameliei Pantazi-Tudor Momente istorice impresionează şi ca dimensiune şi ca amploare a materialului documentar folosit, dar mai ales prin viziunea inedită asupra domeniului ştiinţific abordat: Istoria universală.

Prezentate atractiv şi incitant, dinamic şi concis, într-un stil alert şi, totuşi, respectând rigorile academice ale expozeului, studiile Cameliei Pantazi Tudor lasă impresia unui mozaic amplu de evenimente şi idei, originale şi temerare – o frescă de anvergură a Istoriei, tratând despre evenimente şi documente mai puţin popularizate ale trecutului, sau despre personalităţi celebre dar privite din unghiuri inedite, într-o abordare temerară a temelor cunoscute.

     Aranjate în ordinea cronologică a evenimentelor, articolele componente ale lucrării, multe dintre ele apărute anterior în presă, fie în publicaţii de specialitate de prestigiu în domeniu, cum ar fi revista Magazinul istoric, fie prin alte publicaţii de literatură şi cultură generală, ca Oglinda literară, sau Cervantes revistă internaţională de cultură – duc, în ansamblul lor, la o imagine amplă şi surprizătoare asupra istoriei cunoscute – ca în cazul numelor celebre: Darwin, împăraţi ai Romei şi Chinei antice, Ludovic Soare şi alţi regi ai Franţei, Napoleon, Michelangelo sau Rafael, sau mai puţin cunoscute de marele public, aşa cum sunt intrigile de război sau de curte din Franţa, Anglia, Spania şi Italia Evului Mediu, ori cele mai recente ale crizelor rachetelor din Cuba şi prizonierilor din Iran.

    Siturile arheologice din China, Bucureştiul interbelic şi distracţiile lui, cronicile literar-ştiinţifice la lucrările unor nume celebre: C.C. Giurescu, Lucian Boia etc. lasă impresia unui bazar oriental bine asortat cu de toate şi atrăgător, la care cititorul se poate, în acelaşi timp, şi documenta, dar şi distra, ca la o Teleenciclopedie ştiinţifică de amploare.

   Scris cu talent literar şi apărut la editura Inspirescu, în 2013, într-o ediţie frumoasă, parfumată, cu poze color în interior, volumul Momente istorice al Cameliei Pantazi Tudor se impune, ca şi precedentele sale volume personale (Atingerea unui ideal – despre dinastia Tang – de la editura Rawex coms, din 2010 şi New Beijing – romanul modular eseistic de ficţiune- ştiinţifică de la editura Eagle, din 2012, cu variante electronice care se pot comanda şi pe net la librăriile on line de la adresele elefant.ro, amazon.ro, edituravirtuala.ro sau inspirescu.ro) ca o carte de lux, mândrie justificată pentru

orice bibliotecă pretenţioasă.

TEXT PUBLICAT ÎN  NUMĂRUL 8 /MARTIE-APRILIE 2013 AL REVISTEI CERVANTES- Revistă internaţională de cultură

IMPACTUL UNEI IUBIRI ETERNE

                                                              

                                                   CAMELIA PANTAZI TUDOR
  

IMPACTUL UNEI IUBIRI ETERNE

Citisem despre Yang Guifei în diferite lucrări de specialitate având ca temă istoria Chinei şi, ajungând la perioada dinastiei Tang (618 - 907) am fost contrariată de soarta unui imperiu greu încercat din cauza implicării unei femei frumoase şi inteligente. Considerată ca nefastă, influenţa acesteia a condus la pierderea autorităţii împăratului şi la o criză a statului. Cum a fost posibil ca un mare om de stat să scape frâiele imperiului său după treizeci de ani de domnie este o întrebare pe care oricine şi-o poate pune, căutând răspunsul în paginile istoriei sau, poate, doar în psihologia umană.

Li Longqi, cunoscut sub numele postum Xuanzong (712 – 756) a pus capăt loviturilor de palat ulterioare morţii uzurpatoarei Wu Zetian aducându-l pe tronul imperial pe tatăl său, prinţul Li Dan (împăratul Ruizong) în anul 710 şi, preluând el însuşi puterea în 712. Perioada 710 - 755 a rămas în istorie drept cea mai strălucitoare din epoca Tang şi aceasta s-a datorat împăratului Xuanzong. Mintea sa luminată, pătrunsă de învăţăturile confucianiste şi modelată de cultura şi dragostea pentru frumos a condus statul chinez pe drumul prosperităţii. Implicându-se în toate treburile interne şi externe, autoritatea sa, îmbinată cu însuşirile deosebite, s-a răsfrânt asupra administraţiei, finanţelor, justiţiei, economiei, schimburilor comerciale, culturii. Punând accent pe educaţie şi pe formarea oamenilor competenţi, a avut în vedere o perfecţionare permanentă a acestora, ceea ce presupunea acumularea de cunoştinţe în domenii variate şi dezvoltarea talentelor artistice. El însuşi, poet şi muzician, a încurajat artele, poezia ajungând la apogeu în timpul său, numeroşi poeţi scriind versuri ale căror ecouri au străbătut veacurile transformându-i în nemuritori. Şi, totuşi, la un moment dat, imperiul a pornit pe o pantă descendentă după intrarea lui Yang Yuhuan – Inel de Jad în viaţa suveranului ca favorită imperială purtând titlul de Guifei. Autoritatea imperială a scăzut odată cu creşterea influenţei acesteia, având drept urmare încheierea unei domnii de excepţie şi moartea frumoasei femei.

Vajnicul împărat a adus neajunsuri imperiului datorită unei iubiri fără margini, a unei iubiri adevărate, pentru că numai o asemenea iubire ar putea îndreptăţi comportamentul unei personalităţi de calibrul lui Xuanzong. Poate că după ce mintea sa clocotise incandescent în căutarea soluţiilor pentru ridicarea imperiului la un nivel spectaculos, iar inima îi bătuse doar pentru asigurarea prosperităţii poporului, venise timpul ca mintea şi inima să se odihnească alături de femeia pe care o iubea. Este dificil de opinat ce s-ar fi întâmplat în imperiu dacă întâlnirea celor doi nu ar fi avut loc, probabil că s-ar fi continuat drumul înfloririi sub toate aspectele, dar este doar o speculaţie, răspunsul izbindu-se de propria inutilitate, lăsând loc doar curiozităţii fireşti a celui incitat să ”scormonească” printre filele istoriei. Ceea ce se ştie cu exactitate este că un împărat s-a îndrăgostit, iar acest fapt a afectat înfăptuirile de până atunci şi a avut repercursiuni în viitor. Nimeni şi nimic nu-l puteau obliga să întreprindă ceva împotriva voinţei sale, aşadar singura explicaţie privind influenţa femeii de o frumuseţe neasemuită constă în faptul că o iubea, iar iubirea se integrase fiinţei sale interioare, copleşind-o, invadând-o, nelăsând loc pentru altceva. Poate că unii ar numi această iubire slăbiciune dar, de ce ar fi slăbiciune un sentiment ce aduce împlinire şi momente de maximă bucurie?! De ce nu s-ar putea spune, clar şi răspicat, că a fost doar iubire, acea iubire după care mulţi tânjesc, uneori cerşind sau implorând, alteori căutând-o întreaga viaţă, mulţumindu-se doar cu firimituri sau renunţând, alunecând în frustrare şi însingurare. Xuanzong a simţit ceea ce ne defineşte ca fiinţă umană şi s-a lăsat în voia sentimentelor sale după o viaţă dedicată imperiului. El a dovedit că iubirea nu are vârstă, înţelegând, poate, că venise timpul să trăiască şi ca om, nu numai ca principe. Aşadar s-ar putea opinia că IUBIREA lui a fost cauza problemelor din imperiu şi nu femeia Yang Guifei.

Toate aceste reflecţii mi-au străbătut mintea în momentul lecturării unui volum semnat Mugur Danissim, publicat în anul 1991 de editura Qilinul din Jad, o editură care ne-a obişnuit cu lucrări tratând aspecte legate de cultura şi civilizaţia chineză, traduse de sinologii Constantin, Mira şi Adrian Daniel Lupeanu. Lao Zi şi Confucius, Cartea schimbărilor, Confucius. Frânturi de conversaţie-o enciclopedie a vieţii, Cartea adevărată a vidului şi a supremei virtuţi, sunt doar câteva exemple de volume de o deosebită importanţă pentru cunoaşterea gândirii chineze, iar Însemnarea călătoriei spre vest este o operă inestimabilă constituind traducerea romanului Xi You Ji al celui mai mare romancier al dinastiei Ming, Wu Chengen

         Pe parcursul a douăsprezece capitole, autorul microromanului istoric Concubina imperială Yang Yuhuan Inel de Jad, ne propune o călătorie prin lumea chineză a secolului al VIII-lea, începând cu prezentarea contextului istoric în care s-a consumat povestea de iubire dintre frumoasa Yang Guifei şi împăratul Xuanzong. Cei mai puţin familiarizaţi cu istoria Chinei au prilejul „de a face cunoştinţă” cu Suveranul Luminilor, numit şi Remarcabilul Misterelor, reuşind să-şi formeze o părere despre cel care a adus statului chinez o măreţiei uimitoare, dar şi despre un om care A IUBIT. „Remarcabilul Misterelor avea simţul guvernării, servindu-se de oameni capabili. Ştia să fie bun şi ferm, drept şi indulgent cu supuşii, el însuşi purtându-se simplu, cu grijă şi respect. De la Confucius învăţase că purtarea fiecărui om este măsura numelui său”. El a fost acela care a hotărât „destinele a mii şi milioane de oameni, înălţându-i la bunăstare şi civilizaţie ori împingându-i pe panta cea necruţătoare a pieirii”.

Credinţa chinezilor din acele vremuri în semne prevestitoare nu este nici ea neglijată, conferind volumului un plus de farmec. Cerul întunecat aducând ninsoarea în plină zi de vară a marcat momentul naşterii viitorului împărat, iar în visul mamei, Steaua polară a coborât pe acoperişul casei. Toate acestea au fost tălmăcite de un călugăr taoist ca prevestind măreţia lui Li Longqi. La naşterea viitoarei concubine imperiale, în al şaselea an al domniei Suveranului Luminilor, părinţii vor fi uimiţi de flăcările desprinse din cer, oprite la capătul patului lor şi, apoi, curmate de un tunet ce a zguduit pământul.

Aflată aşadar sub un semn prevestitor, considerat nefast de către mamă şi favorabil, de către tată, Inel de Jad, numită în acest fel pentru „părul cârlionţat şi pielea fină, străvezie ca jadul rozaliu”, devine repede vestită pentru frumuseţea fără pereche. Remarcabilul Misterelor o cheamă la Curte pentru a fi favorită pentru al optsprezecelea fiu al său, Li Mei – prinţul Shou. Autorul ţine să precizeze, pe bună dreptate, că în anul 735, la vârsta de şaptesprezece ani, destinul frumoasei şi ambiţioasei Inel de Jad se hotărâse, următoarele capitole fiind dedicate ascensiunii şi apoi morţii aceleia ce avea să ocupe definitiv inima şi mintea marelui împărat. Impresia puternică pe care o face apariţia ei prima dată la Curte, ca o flacără, îmbrăcata în roşu în faţa prinţului, se va accentua ulterior prin dovedirea talentelor artistice şi prin purtarea ireproşabilă.

După patru ani, înconjurată de admiraţie şi iubire, este selectată de suveran ca preoteasă taoistă sub numele Tai Zhen - Adevăr Suprem. Însuşindu-şi învăţaturile taoiste, câştigând înţelepciune şi dezvoltându-se spiritual, ajunge cea mai renumită dintre toate preotesele taoiste. În cele din urmă, făcând dovada unei femei peste care timpul nu trecuse decât pentru a-i desăvârşi calităţile, devine concubină imperială şi cucereşte pentru totdeauna inima împăratului. După cum scrie autorul, la începutul iubirii lor, Xuanzong i-ar fi dăruit un ac de păr din aur pur încrustrat cu phoenicşi şi o cutiuţă din sidef bătută cu pietre scumpe având pe capac dragoni, ca semn al dragostei şi al uniunii dintre ei (phoenixul reprezentând simbolul împărătesei, iar dragonul, al împăratului). Menţionarea acestui dar poartă în el încărcătura romantică şi emoţionantă a unei semnificaţii ce va fi dezvăluită în finalul volumului.

Paginile următoare relatează dragostea dintre cei doi şi îndepărtarea voită a suveranului de la treburile imperiului, iubirea îndemnându-l să petreacă foarte mult timp cu favorita sa. În opinia autorului, atitudinea Remarcabilului Misterelor se explică prin nesiguranţa pe care o simţea referitoare la capacitatea de a iubi a unei concubine, ceea ce l-a determinat să facă totul pentru a-i câştiga iubirea. Xuanzong „s-a transformat dintr-un om de stat energic şi sigur pe sine, năpraznic cu potrivnicii, într-un împărat extravagant şi arzând de patimă pentru o femeie”. Iubirea pentru Yang Guifei i-a cuprins inima, ocupându-i zilele şi nopţile, înlocuind orice alte aspiraţii, fiindu-i suficiente realizările din cei treizeci de ani de domnie de dinainte de a o numi pe Inel de Jad ca favorită. Încredinţând conducerea lui Li Linfu şi apoi lui Yang Guochong, vărul lui Yang Guifei, suveranul se va dedica plăcerilor şi distracţiilor, având drept urmare apariţia unor probleme grave în imperiu. Cei delegaţi să exercite puterea imperială subminează statul, aducându-l în cele din urmă la ruină, în timp ce Inel de Jad dovedeşte prin fapte şi atitudine că a deţine puterea înseamnă a dezvălui faţa ascunsă a omului care nu de multe ori este bună şi nobilă. Simplitatea, blândeţea, modestia sunt înlocuite cu aroganţa şi pretenţiile exagerate. Vanitatea ei atinge cote maxime, reuşind de fiecare dată să obţină ce îşi dorea, să satisfacă toate cerinţele rudelor şi prietenilor… Şi, totuşi, împăratul o prefera pe ea dintre toate cele trei mii de neveste şi concubine. Capricioasă, aprigă, schimbându-şi des dispoziţia, hotăra destine. Ca exemplu, supărarea ei era atât de mare încât nimeni nu-i stătea în cale dacă nu i se aduceau fructele lizhi la momentul îngemănării zilei cu noaptea. Caii, schimbaţi în mare grabă, alergau două mii de kilometri pentru a satisface capriciul frumoasei. Familiile care până atunci îşi doreau băieţi, singurii consideraţi capabili pentru a aduce faimă familiei, şi-au schimbat dorinţa constatând că şi fetele aveau capacitatea de a obţine clanului mari avantaje.

Dar, la un moment dat, după cum scrie autorul, apare în viaţa favoritei imperiale un tânăr tătar, An Lushan, zis şi Muntele, care, impulsionat de ambiţia de a parveni, consideră potrivită o relaţie cu Inel de Jad. Deşi nu simte nimic pentru frumosul tătar, aceasta cade în capcană, fiind îndemnată doar de „o atracţie carnală în care se întregeau una pe alta frumuseţea delicată cu virilitatea tătarului”. An Lushan, adoptat de Xuanzong, avansează pe scara socială, devine prinţ şi obţine, la doar treizeci şi cinci de ani, unul dintre cele zece posturi de guvernatori militari. Pusă la cale de prim-ministrul Yang Guochong, manevra îndepărtării de la Curte are drept scop sădirea în sufletul fiului adoptiv a urii faţă de suveran.

Trecând repede peste pasiunea pe care i-o trezise An Lushan, Yang Guifei înţelege că doar un singur bărbat îi ocupă inima – bătrânul împărat. În Ziua Iubirii, după zece ani de când se aflau unul lângă celălalt, cei doi îşi jură iubire în faţa aştrilor Vega şi Altair, Ţesătoarea şi Păstorul - spirite ale iubirii - un tablou sensibil prin care, cu siguranţă, autorul a urmărit emoţionarea cititorului pus în faţa unei mari iubiri încheiate în mod tragic. În contextul nemulţumirilor cauzate populaţiei de nedreptăţile, corupţia, specula din timpul guvernării prim-ministrului Yang Guochong, în noiembrie 755, An Lushan porneşte un atac în fruntea a cincizeci de mii de soldaţi cu intenţia de a schimba dinastia. Este momentul de cotitură în istoria Chinei, conducând la schimbări majore şi, în cele din urmă, la sfârşitul dinastiei Tang. Cel care nu demult se bucurase de întreaga încredere a Suveranului Luminilor, traversează Fluviul Galben şi se proclamă împărat la Luoyang. Prim-ministrul este decapitat în acelaşi timp cu surorile favoritei imperiale. Potrivit relatării din microroman, Inel de Jad se sinucide pentru a oferi ”liniştea împăratului care o ridicase atât de sus şi pe care îl iubea în aceste clipe mai mult ca niciodată”. Ea moare împăcată, având în minte afirmaţia suveranului că ”nu greşise când o aşezase pe ea mai presus de treburile de stat şi, că, dacă ar lua-o de la început ar acţiona la fel”….

S-a sinucis sau nu Yang Guifei? A fost sau nu ucisă de un eunuc, după cum scrie în alte lucrări? Istoria este pigmentată cu enigme, probabil că şi modul în care a murit concubina imperială reprezintă una dintre ele.

Microromanul se încheie sub semnul romantismului îmbinat cu preceptele taoiste, întărind ideea unei iubiri eterne care “va rămâne ca o pildă, modelând inimile” oamenilor viitorului. Spiritul unui învăţător taoist intră în lumea nemuritorilor întâlnind-o pe Inel de Jad care îi arată cele două cadouri primite odinioară de la împărat – acul de păr şi cutia de sidef, gajuri ale iubirii - le rupe în două păstrând o jumătate pentru ea iar cealaltă jumătate trimiţând-o stăpânului inimii sale atât în viaţă cât şi după moarte. Ea îi împărtăşeşte învăţătorului taoist jurământul făcut în secret în seara liniştită din Ziua Iubirii: “Noi, Li Longqi, Fiul Cerului peste acest pământ, Suveranul Luminilor, şi Yang Inel de Jad, concubină imperială, cu iubire omenească ne-am legat unul de altul şi nu ne vom mai despărţi în veci….”

Poate că undeva pe pământ sau în ceruri, cei doi se află acum împreună. Cert este că iubirea lor a străbătul veacurile, a rămas aceeaşi, neschimbată. “Iubirea lor va fi eternă aşa cum juraseră”.

(MUGUR DANISSIM, Concubina imperială Yang Yuhuan Inel de Jad, Editura Qilinul din Jad, 1991, 94 p.)

 TEXT PUBLICAT IN NUMARUL 7 -FEBRUARIE 2013 AL REVISTEI CERVANTES