ÎNTÂLNIRE CU LONG, DRAGONUL

ÎNTÂLNIRE CU LONG, DRAGONUL

 FRAGMENT DIN VOLUMUL NEW BEIJING

Anii copilăriei i se derulau lent prin minte de parcă doreau ca ea să-şi reamintească fiecare amănunt, fiecare clipă, să retrăiască sentimente demult rătăcite prin ungherele sufletului. Amintirile se rostogoleau, încet, în creierul său, la nesfârşit, ca un perpetuum mobile. Prinsă în acest mecanism de care nu reuşea să se elibereze, împinsă de o forţă pe care nu era în stare să o controleze, se decise să meargă pe urmele copilăriei, acolo unde nu mai rămăsese nimic din ceea ce existase odinioară. Nu se reîntorsese de când, în peri­oada ceauşistă se demolase întregul cartier, ridicându-se cuburile înghesuite care se numesc blocuri, ale căror ziduri strivesc vieţile oamenilor. Trecuseră foarte mulţi ani de atunci şi, în acest timp, firele invizibile ale amintirilor o trăseseră de multe ori, dar ea se luptase cu ele nedorind ca locul din inima ei să fie alterat de schim­bări. Trebuia să rămână intact. Acum se hotărâse. Nu înţelegea mo­tivul, dar simţea că trebuia să meargă acolo.

Era o dimineaţă superbă de primăvară când natura se trezise la viaţă aşa cum o făcea mereu, neîncetat, marcând de fiecare dată un nou început. Un început pentru ea, un început pentru oameni. Mireasma pomilor înfloriţi îmbăta sufletul, răscolind simţăminte uitate sau născând altele. Chipurile stresate ale oamenilor de pe străzi primeau lumina blândă şi liniştitoare a soarelui. Ea ridică privirea spre cerul catifelat şi trase aerul călduţ în piept. Îşi simţea trupul înfiorat de energia universului. Zâmbea. Cui? Nu ştia, poate cerului, poate oamenilor, poate ei însăşi.

Coborî în staţia de metrou, luă trenul şi apoi se urcă în autobu­zul 385. Hotelul Marriott, grandios, dar parcă neîncadrându-se în peisajul acelui cartier, îi lovi privirea. Se îndreptă spre străduţele care intersectau Calea 13 Septembrie citind plăcuţele cu numele lor. Atât mai rămăsese, un nume pe o plăcuţă: Sabinelor, Sirenelor, Acvilei, Uranus. În rest, blocuri sau case deteriorate. Încerca să nu le bage în seamă pentru că voia, doar, să găsească plopii. Odată îi spusese cineva că ei rezistaseră oamenilor şi timpului şi că s-ar mai afla, încă, undeva, acolo.

Nu ştia cât timp trecuse rătăcind printre blocuri, pe străzile lip­site de pitorescul din copilăria ei. O singură întrebare îi sfredelea mintea. Unde erau plopii?

În cele din urmă, îi văzu. Atât de bătrâni şi fără vreun farmec.

Aveau ei memorie? se pomeni, întrebându-se. Mai ţineau, ei, în­magazinate în trupurile încă viguroase, în coroanele lor fremătând în adierea primăvăratică, amintirea zilelor în care glasurile vesele ale copiilor se ridicau spre cer?

Sigur că nu, îşi răspunse. Cum pot copacii să aibă amintiri!

Era tristă şi această stare îi abătea gândurile peste limitele normalului.

Acolo, lângă plopi, fusese odată un gard, un gard rupt pe care nu-l repara nimeni, spre bucuria ei şi a prietenelor sale. Gardul acela separa plopii din curtea grădiniţei de copii de casa unde lo­cuise împreună cu părinţii. Una dintre distracţii era să treacă prin deschizătura din el, zgâriindu-se nu de puţine ori, ca să poată ajun­ge în curtea imensă, un loc de joacă desăvârşit. Acum nu mai putea trece prin gard, spre casă. Nu mai era gardul, nu mai era casa...

A fost odată o casă, o casă care dispăruse demult. Era o plăcere să stai în faţa casei, să joci o partidă de şah sau de table sau, pur şi simplu, să stai de vorbă despre diverse fleacuri, să mănânci ceva sau să sorbi dintr-o ceaşcă de cafea, să te bucuri de mireasma ae­rului curat împrospătat în fiecare seară de vară de duşul răcoritor al furtunului. A fost odată o alee, o alee pe care ea împreună cu prietenele alergau, se distrau, trăindu-şi copilăria fără griji. Se că­ţărau prin copacii grădiniţei de copii de peste gard sau inventau tot felul de ghiduşii în curtea şcolii foarte apropiate de casă. Rămăsese în amintirea ei o alee pe care seara o străbătea, agale, cu tatăl său, pentru „a lua aer” înainte de culcare. Spunea el: „hai, să facem 300 de paşi”. De atunci, nu a mai făcut cu nimeni cei 300 de paşi.

În timp ce era transportată într-un trecut care îi trezea aminti­rile unei copilării ce, de multe ori, pe parcursul existenţei sale, îi re­vigorase sufletul, cerul se acoperi de nori negri, iar ploaia începu să cadă peste blocurile uniforme, lipsite de strălucire, dându-le un as­pect mai deplorabil decât îl aveau din construcţie. Deschise umbrela mov, cumpărată cu ani în urmă dintr-un magazin din Milano. Nu se îndura să plece. Îi trebuiseră ani ca să reajungă în zona copilăriei. Nu putea pleca. Trotuarul ud strălucea, toate gropile din asfalt se transformaseră în „lacuri” mai mici sau mai mari. Îşi aduse aminte de ploaia care o prinsese odată pe dealul Mitropoliei când se plimba cu tatăl ei. Era ca şi acum, primăvară, iar picăturile puternice şi calde o udaseră din cap până-n picioare. Nu avea umbrelă, dar ce conta!

Chipul tatălui său îi reveni în minte şi se simţi din nou feri­cită, ca atunci, udată de ploaia ce cădea printre castanii înfloriţi din dealul Mitropoliei. Resimţea lipsa celui plecat, poate, într-un univers mai bun. Îi era dor de el, de zâmbetul lui frumos, plin de bunătate, de atenţia delicată pe care i-o acordase mereu. Părăsise această lume, dar ea, încă, îl simţea aproape de multe ori şi ştia că el nu o va părăsi niciodată. Totuşi, uneori ar fi dorit să îl poată vedea şi dorul îi umplea inima de melancolie şi întreaga fiinţa de neputinţă. Ar fi vrut să fi avut prilejul ca în ultimele lui momente de viaţă să-i spună cât de mult îl iubea, dar nu reuşise. Durerea ei fusese atât de mare încât nu găsise forţa interioară necesară acolo, lângă el, atunci când nu o mai putea vedea, atunci când nu mai putea vorbi, de a se echilibra câteva momente pentru a-i mărturisi sentimentele pe care le avusese toată viaţa pentru el şi a-i cere, în numele acestora, să-şi revină, să nu moară. Dar ea nu avusese putere. Vedea lacrimile ce curgeau din ochii lui şi îi simţea durerea. Era prea mult pentru ea. Plângea şi lacrimile îi umpleau creierul, inima, tot corpul şi nu putea să le înlăture pen­tru a rosti cuvintele acelea. Simţea împunsături dureroase în ini­mă de fiecare dată când amintirile îi invadau fiinţa. Ar fi vrut să existe posibilitatea de a se întoarce în timp pentru a avea o nouă şansă. Îşi reproşase de multe ori slăbiciunea, întrebându-se dacă vorbele pe care durerea i le luase de pe buze nu i-ar fi putut salva viaţa tatălui său. Poate că mărturisirea ar fi făcut minunea de a-l ajuta să învingă moartea. Acuzându-se în toţi anii ce trecuseră, încercase să trăiască această dilemă.

Picăturile de ploaie se îndârjeau să lovească trotuarul. Privea cum se scurgeau pe şosea, băltind, nelăsând niciun spaţiu liber pentru ca un om să poată trece fără a intra până la glezne. Le pri­vea, distrată, cu gândurile împrăştiate în clipele bulversante ale trecutului. Deodată deveni foarte atentă. Stropii de ploaie jucau în „lacul” din faţa sa şi, în loc să se piardă în el, săreau sus, tot mai sus, unduindu-se în toate direcţiile, lăţindu-se şi lungindu-se în forme ciudate. Din tot acest chin al apei de ploaie se născu o arătare cu ochi mari ce-i luminau capul de cămilă pe care tronau coarne de cerb. Semăna cu un şarpe uriaş cu solzi ce se arcuia uşor în ae­rul împrospătat al zilei ploioase de primăvară. Ea îl recunoscu. Era Long, dragonul. Citise despre el în cărţile cu povestiri chinezeşti şi a cărui imagine o văzuse pe net jucând Rocket Mania. Un dragon în mijlocul oraşului! O privea fix şi parcă îi zâmbea. De ce i-ar fi fost frică de fiinţa stranie? Poate că nici nu era reală. Mirarea ei crescu atunci când dragonul i se adresă, unduindu-şi trupul:

– Nu te mira. Nostalgia copilăriei, suferinţele şi regretele tale m-au adus aici.

– Dar tu nu exişti, răspunse ea, abia auzit. În China, dragonul reprezintă un simbol al puterii, al protecţiei divine, poate alunga spiritele malefice şi îi protejează pe cei inocenţi. Este o creatură divină, pe care împăraţii şi-au ales-o drept emblemă. Ce să caute o asemenea fiinţă aici?

– Eu sunt ceea ce vrei tu să fiu. Eu exist atâta timp cât vrei tu să exist, replică dragonul cu o voce melodioasă.

– Vorbeşti în ghicitori, asemenea dragonilor despre care am ci­tit, şi nu te înţeleg.

– Vorbesc pe înţelesul inimii tale, doar fii atentă şi ascult-o. Am adus ploaia pentru a putea ajunge la tine.

Ea continua să fie neîncrezătoare.

– Eşti doar o închipuire a minţii mele muncite de gânduri sau o formă a ploii, o iluzie.

– Te ştiam cu inima deschisă şi cu o minte vie, iscoditoare, me­reu în căutarea de noi provocări, o mustră dragonul, scuturându-şi coarnele.

– Tu nu mă cunoşti. Nu poţi să ştii nimic despre mine.

– Eu ştiu că oful de la inimă destramă sufletul. Totul are un sfârşit, timpul vindecă tot ceea ce poate fi vindecat şi viaţa merge înainte.

– Cuvintele tale sunt înţelepte. Dragonii chinezeşti sunt recu­noscuţi pentru înţelepciunea lor de neegalat, pentru faptul că sunt prietenoşi, dar nu înţeleg la ce te referi.

– Eu pot pătrunde în gândurile tale, iar ele m-au chemat aici. Nu este prima oară când mă chemi şi eu vin, dar tu nu mă poţi ve­dea. Mă poţi doar simţi. Acum a sosit momentul să te întâlnesc şi să-ţi vorbesc, aici, în locul copilăriei tale.

Era tulburată. Cuvintele dragonului i se înfigeau în inimă ase­menea acelor înfipte în inimioarele de cârpă pe care le confecţiona cu mama sa în anii fragezi ai vieţii. Ce voia de la ea? De ce îi trezea atâtea amintiri dureroase? Dorise să se întoarcă pe pământul co­pilăriei, acolo unde viaţa ei fusese un şir de evenimente plăcute, unde îşi clădise visele, unde suferinţele nu existau şi nimic nu o împiedica să creadă în cel mai frumos viitor. Iar acest dragon veni­se să o bulverseze, să-i ia orice fărâmă de echilibru.

– Nu, zise dragonul, răspunzând gândurilor ei. Nu am venit să te tulbur, dimpotrivă, intenţia mea este de a-ţi reface echilibrul. Ac­ceptă apariţia mea aşa cum ai accepta apariţia unei persoane dragi pierdută pentru totdeauna în eternitate.

Îl privea în ochii mari, bulbucaţi, îi auzea vocea calmă şi se sim­ţi dintr-o dată mângâiată de blândeţea ei. Era ceva în vocea aceea! Ce anume? Nu reuşea să-şi dea seama. Cedă.

– Da, poate că ai dreptate şi, de fapt, exişti. Dar ce doreşti? Cum mă poţi tu ajuta?

– Priveşte în interiorul tău până în cele mai ascunse locuri. Tre­buie să te întorci în trecut până la primul moment al vieţii tale pe care ţi-l aminteşti. Mergi pe firul vieţii, pornind de la acest început, despică-l în fire subţiri şi analizează-le pe fiecare în parte ca să în­ţelegi unde ai greşit. Trebuie să priveşti imaginile create odinioară în sufletul tău pentru a vedea pe care nu le-ai putut construi în rea­litate. Cântăreşte dacă aceste imagini te mai reprezintă, dacă încă ţi le doreşti pentru că dacă este aşa atunci trebuie să o iei de la capăt şi să-ţi refaci viaţa. Odată ţi-a lipsit curajul să vezi şi să asculţi sem­nele care te îndrumau sau te avertizau. Le-ai ignorat. Nu pe toate, dar suficiente pentru a porni într-o direcţie greşită.

– Dar de ce mi se pare că mă judeci? Nu am venit aici pentru a mă supăra, pentru a mă simţi atât de rău.

– Ai venit aici, după atâta timp, tocmai pentru că voiai să te în­torci la VISE. Întreabă-te, din toate acelea pe care le-ai avut atunci, câte au mai rămas şi câte s-au împlinit.

Dragonul se întinsese cât era de lung pe trotuarul ud, doar ca­pul îl ridicase spre ea şi o privea cu ochi inteligenţi şi întrebători, aşteptând.

Îi era teamă să răspundă. Şovăia. Ce-i putea spune?!

– Vezi, o mustră dragonul. Nu ai nici acum curajul să înfrunţi adevărul. Vei găsi calea spre propria ta viaţa numai când îţi vei face ordine în minte şi în inimă.

– Da, zise mâhnită, sunt multe vise pe care nu mi le-am împli­nit. Mereu am dat vina pe soartă, pe oameni, pe împrejurări. Dar, eu ce am făcut, ce am făcut eu pentru mine?

Dragonul râdea cu toata gura lui largă şi râsul său era jovial, plăcut, reconfortant.

– Ai realizat totuşi ceva, zise el, în viaţa ta au fost şi multe eveni­mente plăcute, pline de satisfacţii, care te-au împlinit sufleteşte şi te-au format ca personalitate. Inima ţi-a rămas bună, nealterată de răutăţile oamenilor, de deziluzii şi, în general, de toate greutăţile ce ţi-au stat în drum. Sufletul tău pur este temelia pe care trebuie să reconstruieşti. Sunt câţiva ani de când încerci să înţelegi ce vrei cu adevărat şi de când viaţa ta face efortul de a-şi găsi direcţia potri­vită. Dar nu este suficient.

– Dar ce pot face? Cum aş putea să îndrept direcţia existenţei mele în sensul dorinţelor, speranţelor, viselor de-o viaţă? E târziu şi sunt singură. Am obosit.

– Eşti mai puternică decât crezi, de aceea viaţa nu te-a schim­bat în rău, de aceea visele tale au rămas intacte şi ai reuşit pe unele să le transformi în realitate. Ai citit odată într-o carte o frază care ţi-a plăcut mult: „este întotdeauna prea devreme pentru a renun­ţa”. Aşadar, nu renunţa, speră, nu înceta să speri, oricât îţi va fi de greu, oricât de mult vei fi dezamăgită de oameni.

Ea îl privea şi simţea că vorbele dragonului îi calmau sufletul, iar respiraţia lui o încărca de energie. În ochii negri se vedea din nou fetiţă, în rochiţa aceea albă cu buline roşi şi volănaşe, alergând prin curte, urcându-se prin copaci şi sărind garduri, mâncând cor­coduşe necoapte şi nuci verzi, jucând fotbal cu băieţii, admirând seara florile şi îmbătându-se cu mireasma reginei-nopţii.

Se dezmetici. Dragonul o privea cu ochi migdalaţi şi chipul îi devenise blând, cu trăsături aproape umane.

– Cum te simţi? o întrebă, cu multă tandreţe în glas

– Vorbele tale au avut un efect miraculos asupra mea. Simt că sunt capabilă să iau viaţa de la început, să o înfrunt şi să mă bucur de fiecare clipă. Au trecut ani de când cineva nu mi-a mai spus că pot face orice îmi propun şi să am încredere în mine. A trecut o viaţa de când acel cineva îmi spunea că sunt specială. Nimeni, nici­odată, nu mi-a mai spus-o.

I se umbrise privirea scăldată în lacrimile care-i curgeau, încet, din suflet. Ochii negri, migdalaţi, ai dragonului o învăluiau, iar vo­cea lui căpătă o duioşie fără margini:

– Tatăl tău te-a iubit mai mult decât orice pe lume. Ştia că, deşi nu i-ai arăta-o prea des şi tu îl iubeai. Încetează să te frămânţi. EL ŞTIE. Tu continuă-ţi viaţa, dându-i un alt sens, iar el va fi mereu alături de tine, chiar şi atunci când vei găsi acea persoana care îţi va spune că eşti specială.

Ridică privirea înlăcrimată. Dragonul se destrăma, se pierdea în ceaţa ploii, în locul său rămase doar un contur, iar acest contur prinse chipul unui bărbat de înălţime medie, cu păr negru şi ochii negri, migdalaţi. Buzele subţiri şi frumoase purtau zâmbetul blând al tatălui său.