CONTINUITATEA UNUI DREPT - BASARABIA

FRAGMENT DIN VOLUMUL MOMENTE ISTORICE

de Camelia Pantazi Tudor

CONTINUITATEA UNUI DREPT

- BASARABIA -

În anul 1990, editura Mileniul Trei a publicat un volum intitulat Basarabia ce sintetizează articolele scrise de poetul nostru naţional Mihai Eminescu având drept subiect această parte a pământului românesc. Cea mai mare parte a textelor a fost preluată ulterior în volumul Basarabia - pământ românesc, samavolnic răpit (anto­logie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc) publicat în anul 1997 la editura Saeculum I.O.

Aş vrea să cred că lăudabila iniţiativă a urmărit un dublu scop, sperând în acelaşi timp că a reuşit să-l atingă. Era necesară o reîntregire a personalităţii lui Eminescu, fiind ştirbită în anii comunismului în mare măsură de cursurile de limbă şi literatură română predate în şcoli, elevii învăţând doar despre Eminescu - poetul şi câte ceva despre scrierile lui în proză. Dar, câţi cunoşteau activitatea publicistică animată de o vehemenţă izvorâtă din iubirea lui pentru ţară! Câţi îşi imaginau că sufletul său romantic dezvăluit în versuri sensibile şi melodioase ar fi putut arde mistuit de dragoste pentru poporul căruia îi aparţinea şi al cărui trecut îl cunoştea atât de bine! Pe de altă parte, volumul tratează un subiect delicat şi dureros pe care-l reaminteşte celor mai în vârstă şi îl face cunoscut celor tineri, ancorându-l în actualitate - Basarabia, ca parte a pământului românesc.

Contrariat de diferite articole apărute în presa vremii sale, în care se scrisese că Basarabia fusese cucerită de ruşi „cu sabia în mână” de la tătari şi de la turci, Eminescu şi-a propus să demonstreze că în Moldova „conştiinţa de drept nu s-a stins niciodată” şi că „ocuparea părţilor din Moldova şi Ţara Românească n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administraţiei trecătoare”. Avem astfel prilejul de a citi rânduri scrise de Eminescu – istoric.

Convingerea sa că Basarabia nu a aparţinut nici turcilor, nici tătarilor ci, încă din secolul al XIV-lea, doar unui „stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei”, îi însufleţeşte argu­men­taţia care porneşte de la numele de Basarabia. Dovedind certe calităţi de cercetător al istoriei neamului, el aduce în prim plan fragmente din documente străine, dar şi din cronici româneşti provenind din secolele al XIII-lea - al XIV-lea care atestă faptul că numele de Basarabia este el singur, „o istorie întreagă”. Subliniază faptul că pe la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân în timpul căruia „Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială”, până la Nistru, întreaga Valahie purta numele de Basarabia.

Lămurind acest aspect, merge mai departe, stabilind „marginile reale ale Basarabiei reale” împărţită în patru ţinuturi Bugeac, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail, ca apoi să călătorească prin istorie urmând firul conducător al argumentaţiei în secolul al XV-lea. Prin aceasta demonstrează nu numai ceea ce-şi propusese, aducând „dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea”, ci şi faptul că deţinea cunoştinţe aprofundate de istorie. El precizează că poporul român nu este un popor cuceritor, de aceea apără cu îndârjire ceea îi aparţine, motivat doar de dreptul său firesc, iar acest drept” e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”. Eminescu ne îndrumă pe cărările istoriei pentru a-i reîntâlni pe Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, pentru a ne face cunoscută opinia sultanului Mahomed care, în ciuda sfaturilor apropiaţilor săi, temători în ceea ce privea conflictul cu moldovenii, dorea să-i învingă, convins fiind că „până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini”. Pe nesimţite, ajungem în secolul al XVI-lea pentru a afla care era situaţia Moldovei după cucerirea celor două cetăţi de către turci, atrăgându-ne atenţia conţinutul capitulaţiei din 1511 încheiată de Bogdan al Moldovei, din care Eminescu prezintă mai multe articole, reieşind foarte clar că Moldova rămânea o ţară liberă stăpânită de voievozii ei pe tot teritoriul neştirbit, interzicându-se turcilor să cumpere pământ şi să se aşeze pe teritoriul românesc. El nu uită nici de Petru Rareş, reliefând faptul că, în tratatul său cu turcii, domnitorul abordează aceeaşi politică. Demonstraţia continuităţii dreptului Moldovei pe aceste locuri, ajunge în secolul al XVII-lea şi se opreşte asupra Bugeacului în care încă de la sfârşitul secolului anterior începuseră să se aşeze tătarii nohai. Având drept surse însăşi cronicile scrise în secolul al XVII-lea, el dovedeşte că tătarii nu erau nici pe departe proprietari ai locului, ci locuiau pe un teren dat în arendă, românii fiind preponderenţi. Cea mai importantă mărturie în acest sens o reprezintă existenţa eparhiei Brăilei, din însemnările căreia, studiate de Eminescu, reiese cu claritate că „întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrân intră în eparhie”. Românii îşi vedeau de viaţa lor pe pământ românesc, în timp ce tătarii erau de felul lor nestatornici. Nelăsând nicio urmă de îndoială, argumentaţia sa se răsfrânge şi asupra secolului al XVIII-lea, ale cărui izvoare istorice ”trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli”. Zăboveşte îndeosebi asupra momentului 1730, în timpul domnie lui Grigorie Ghica, când tătarii din Bugeac au cerut de la Poartă „să mijlocească pe lângă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost”. Eminescu prezintă în întregime înscrisul ce reglementa raporturile cu Moldova, semnat de toate căpeteniile tătare din Bugeac, pe care apoi îl analizează, extrăgând punctele de maximum interes, neputându-se opri să nu ironizeze afirmaţiile unora ce considerau tătarii ca „possesseurs legitimes”. Tătarii au rămas doar arendaşi ai Bugeacului pe o suprafaţă de 60 de mile pătrate pentru care plăteau dări, trebuiau să respecte legile statului moldovean şi nu aveau voie „nici ţăruş în pământ să bată, necum să-şi facă casă”. Itinerariul istoric ne aduce în vremurile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, ocazie cu care Eminescu evidenţiază străduinţa acestora de a recupera teritoriile ocupate de turci şi subliniază influenţa din ce în ce mai mare a Rusiei, atât în Principate cât şi în Orient. Un eveniment deosebit de important, precizat de autor, este pacea de la Cuciuc – Cainargi, din anul 1774, când se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile uzurpate de turci.

Neomiţând să sublinieze că Rusia la acea vreme voia o Românie unită care să se întindă de la Nistru până la Carpaţi, Eminescu preocupat să urmărească ”firul roşu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei” ajunge la capătul călătoriei sale prin istorie, în secolul al XIX-lea, fiind convins că reuşise până atunci să demonstreze „o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi”. La începutul secolului, Rusia se confrunta cu ameninţarea imensei armate a lui Napoleon, ceea ce l-a determinat în anul 1812 pe ţarul Alexandru I, forţat de împrejurări, să ia decizia de a-şi retrage trupele din Moldova şi a încheia pace cu turcii. Retrăgându-se, ruşii nu arătau ca nişte învingători, dar negocierile, în care un pion important a fost Anglia, au condus la anexarea Basarabiei. Eminescu citează conţinutul unui document redactat de consulul general, de la acea dată, al Angliei la Bucureşti, în care se redau evenimentele, afirmându-şi convingerea că trădarea Basarabiei a fost povestită de acesta în cunoştinţă de cauză. Potrivit documentului, rolul principal în cedarea Basarabiei i-a revenit prinţului Dimitrie Moruzzi, dragoman al statului, care avea interesul de a se pune bine cu Imperiul Rus nutrind speranţa că i se va atribui domnia unuia dintre Principate.

Indignat de faptele celor implicaţi, Eminescu sintetizează rodul cercetării sale pe drumurile istoriei, succint, dar la obiect: „dreptul nostru istoric, incapacitate juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momentele grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră”. Cuvintele sale poartă o încărcătură amară pe care, fără să ştie, o va transmite peste ani românilor: „acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea, împărţitului şi nenorocitului pământ românesc”. Moldova fiind stat suveran, Turcia nu avea dreptul de a ceda un teritoriu care nu îi aparţinea, iar Imperiul Rus, la rândul său, nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul Otoman. A fost momentul istoric al încălcării practicii internaţionale bazate în acele vremuri pe prevederile tratatelor bilaterale.

Trecând peste ani, volumul trezeşte poporului român alte amintiri dureroase. Prin Tratatul de pace de la Paris din anul 1856, ce pusese capăt Războiului Crimeei, se recuperaseră cele trei judeţe din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad şi Ismail. La momentul textului eminescian, ne aflăm în faţă evenimentelor ulterioare încheierii războiului ruso-turc din 1877-1878 având drept consecinţă obţinerea independenţei României faţă de Poartă, dar ştirile din presa rusească şi atitudinea guvernului îl îndreptăţesc pe Eminescu să îşi manifeste indignarea şi neliniştea privind un posibil acord cu Imperiul Rus ce se referea la retrocedarea celor trei judeţe. Glasul său, transformat într-un strigăt purtător al unei iubirii de ţară necondiţionate şi netemătoare, se ridică printre rândurile scrise şi se aude până în zilele noastre. Rusia nu are niciun drept asupra Basarabiei, iar „noi nu i-o putem da, pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră”, deoarece „Europa ne-a dat această parte din Basarabia (…), Europa a avut încredere în noi şi dacă voim să ne arătăm vrednici de această încredere trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ…” Întrebările retorice accentuează revolta la adresa Imperiului Rus din vocea ce devine repetativă, străbătând veacurile. „Căci prin ce păcătuise ţările româneşti Rusiei? Nu i-au hrănit într-atâtea rânduri oştile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?” Eminescu continuă pe acelaşi ton, afirmând cu tărie că „Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept, al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.” Foarte interesantă este relatarea alegerii lui Titu Maiorescu ca deputat de către Colegiul I din Iaşi. Eminescu îl susţine, având convingerea că va avea un cuvânt greu de spus împotriva cedării părţii din Basarabia, cu atât mai mult cu cât „organe-în genere foarte bine informate – din străinătate vorbesc că guvernul ne trădează”. Cu multă tristeţe, el pare a se resemna în faţa iminenţei retrocedării Basarabiei dintr-un motiv logic şi simplu: „Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă, dar dacă ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.” Şi totuşi Eminescu nu renunţă la luptă, la o luptă prin scris, pentru că mult mai grav decât a pierde o parte a teritoriului este a pierde „încrederea în trăinicia poporului român”, iar retrocedarea devine o problemă ce pune în primejdie însăşi existenţa acestuia. Vehemenţa sa curge ca o apă curgătoare transformată într-o cascadă ce cade cu o forţă năucitoare ducând cu ea durerea unui neam lipsit de ceea ce i se cuvine de drept. Eminescu afirmă principiul pe care, în opinia sa, se sprijină poporul român: „nu dăm nimic şi nu primim nimic” şi ca atare” românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător”.

Mihai Eminescu a murit la numai 39 de ani, dar a lăsat în urma sa o operă ce are menirea de a salva identitatea neamului românesc. Opera sa cuprinde pe lângă creaţia artistică, şi articolele din presa vremii care oglindesc cunoştinţele despre istoria poporului nostru şi închid în ele vocea unui om în inima căruia iubirea pentru ţară este mai presus de orice. Depinde de noi toţi să cunoaştem personalitatea complexă a lui Eminescu, pentru că el este nu numai cel mai mare poet al acestei ţări, ci şi un mare patriot. Cu mijloacele pe care le deţinea a luptat împotriva retrocedării celor trei judeţe din Basarabia, a luptat şi ulterior anului 1878 pentru reîntregirea ţării, în virtutea dreptului firesc al românilor demonstrat în textele sale, iar un drept „nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el”.

(MIHAI EMINESCU, Basarabia, Bucureşti, Editura Mileniul Trei, 1990.

MIHAI EMINESCU, Basarabia - pământ românesc, samavolnic răpit, Bucureşti, Editura Saeculum I.O, 1997)