PODUL DE PESTE DUNĂRE

FRAGMENT DIN VOLUMUL MOMENTE ISTORICE

de Camelia Pantazi Tudor

PODUL DE PESTE DUNĂRE

Potrivit surselor istorice, Podul de la Drobeta Turnu Severin a fost construit de Apollodor din Damasc[1], în scopul trecerii tru­pe­lor romane cotropitoare, în a doua campanie mili­ta­ră a împăratului Traian împotriva dacilor.

Marcus Ulpius Nerva Traianus, împărat ro­man între anii 98 - 117, a fost considerat unul dintre cei mai importanţi împăraţi ai imperiului şi al doilea dintre cei aşa-zişi „cinci împăraţi buni”. Membru al dinastiei Antoninilor inaugurată de împă­­ratul Nerva[2], s-a născut în septembrie 53, în mu­ni­­cipiul Italica din provincia Baetica (sudul Peninsulei Iberice), Traian a fost primul împărat roman fără origine italiană. Adoptat de împăratul Nerva, în opinia căruia „trebuie să cauţi un om cu mari merite şi nu din ce ţinut vine el”[3], el va aduce imperiului numeroase victorii militare, o maximă întindere teritorială, o înflorire generală. Renumitul istoric roman, Dio Cassius[4] scrie că: "se distingea în cel mai înalt grad prin firea sa dreaptă, prin vitejia sa şi prin modestia felului său de viaţă. Avea un corp plin de vigoare (căci era în vârstă de numai patruzeci şi doi de ani când a ajuns la domnie), aşa încât putea îndura ca oricare altul orice trudă s-ar fi ivit; avea un suflet minunat, ferit de pornirile vijelioase ale tinereţii, cât şi de încetineala bătrâneţii”[5].

Informaţii despre pod, despre modul de con­­struc­ţie şi câteva detalii tehnice ne sunt cunoscute, în principal, din sursele antice care însă, din nefericire, nu par suficiente pentru a putea afirma că ştim cu exactitate “istoria” acestuia.

De la Ammianus Marcellinus, istoric din secolul al IV-lea î.Hr., aflăm faptul că Traian plănuia construirea podului înainte de a-l ataca pe Decebal şi că l-a ridicat între cele două războaie daco - romane. Istoricul Dio Cassius, în paginile volumul Istoria Romană ne-a lăsat cele mai ample cunoştinţe despre pod, deşi din dorinţa de a elogia opera lui Traian abordarea sa este exagerată: „Traian făcu un pod de piatră peste Istru, pentru care nu găsesc cuvinte ca să-l admir aşa cum s-ar cuveni. Sunt, în adevăr, şi celelalte lucrări ale lui minunate, dar acesta este mai presus de celelalte: stâlpii, 20 la număr, sunt făcuţi din piatră cioplită, în patru muchii; înălţimea lor de 150 picioarc, fără temelie, iar lăţimea de 60; aceşti stâlpi care sunt departe unul de altul cu 170 picioare, sunt uniţi prin arcuri. Cum să nu se minuneze cineva de cheltuiala făcută cu el? Cum să nu se mire de felul în care ei au fost puşi fiecare, într-un râu cu apă aşa de multă şi cu atâtea vârtejuri, într-o albie plină de nomol? Că doar apa n-a putut fi abătută”[6].

Alături de Dio Cassius mai există câţiva autori antici care oferă unele date despre construcţia Podului şi anume, Plinius cel Tânăr şi Procopius din Cesareea, iar poetul bizantin Ioan Tzetzes furnizează singura informaţie despre sistemul de construcţie al picioarelor acestuia. Din păcate, amănuntele au dispărut, iar pierderea cea mai gravă a reprezentat-o monografia lui Apollodor din Damasc, ceea ce a avut drept consecinţă învăluirea în ceaţa incertitudinii a trecutului Podului de peste Dunăre.

Sursele antice fiind insuficiente au fost ne­ce­sare eforturi materiale, financiare, umane pen­tru a adăuga detalii care, strângându-se pe parcur­sul timpului, au contribuit la conturarea unei ima­gini mai clare a vestitei construcţii. Spre exemplu, autorii antici îl numeau un pod de piatră, dar reprezentarea de pe Columna lui Traian şi cerce­tările moderne au condus la concluzia că bolţile lui erau executate numai din lemn.

Dacă despre originea Podului cercetătorii au considerat că Apollodor din Damasc l-a con­struit în totalitate, problema dărâmării definitive a fost mult controversată atât în antichitate cât şi în prezent. Istoricul Dio Cassius relatează că împă­ratul Hadrian a ordonat prin anii 117/118 să se scoată construcţia de deasupra Podului, adică a părţii lemnoase, pentru a-l face impracticabil în faţa barbarilor, ceea ce nu înseamnă că nu s-ar fi putut reface ulterior. Procopius atribuie năruirea Podului „aluviunilor şi împotmolirii treptate a picioa­relor şi bolţilor„. Totuşi, mai plauzibil ca factor determinant a fost considerat pericolul per­manent al îngheţării şi dezgheţării Dunării. Se pare că a stat în picioare până la evacuarea Daciei, fiind restaurat mereu în secolele al II-lea – al III-lea.

Pe lângă sursele antice, unele informaţii le mai aflăm din lucrările cronicarilor români: Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino. Singurul dintre ei care a văzut rui­nele şi le-a descris cu multă admiraţie a fost Miron Costin: „Traian împăratul după izbândă au căzut la apa Dunării unde şezând cu oştile, au adunat din toate acele părţi şi olate de lucrători, şi au zidit, mare minune veacurilor pe urmă, Pod de piatră peste Dunăre, cu turnuri de piatră, care se pomeneşte până astăzi Turnul Severinului”.

Pe parcursul veacurilor, ruinele de la Drobeta Turnu Severin au atras curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte mai multe amănunte. Încă de la începutul secolului al XVI-lea, regele Franţei, Francisc I (1515 - 1547) îl ruga pe aliatul său, sultanul Soliman Magnificul (1520 - 1566), să permită unor ingineri francezi dărâmarea unui picior pentru a afla metoda ingenioasă folosită de romani la construirea lui.

Ruinele Podului au suferit mari distrugeri, dar meritul de a fi cercetat pentru prima dată întregul complex i-a revenit inginerului L. F. de Marsigli (1658 - 1730), unul dintre cei mai culţi oameni ai epocii sale, cu o vastă pregătire ştiinţi­fică, tehnică, istorică, geografică. În 1689, înso­ţind armatele lui Eugeniu de Savoia împotriva tur­cilor, el a primit misiunea de a lega un pod de vase pe Dunăre, cu scopul trecerii la iernat, în Valahia, a armatelor imperiale. Încercarea de a întinde podul de vase pe linia picioarelor podului lui Traian nu i-a reuşit şi atunci l-a legat mai sus lângă Porţile de Fier. Devenit foarte interesat, Marsigli a început cercetarea amănunţită a ruinelor, inscripţiilor şi pietrelor sculptate de la Turnu Severin pe care le-a descris şi ilustrat în volumul al doilea al monumentalei sale lucrări publicată în limbile latină şi franceză, intitulată Descrierea Dunării. În harta topografică, de o reală valoare ştiinţifică, a consemnat ruinele po­du­lui, ale castrului roman şi ale oraşului antic, cu multe detalii azi dispărute. Din perioada 1896 - 1899 datează primele săpături ştiinţifice efectuate de arheologul şi istoricul Gr. G. Tocilescu, săpă­turile fiind reîncepute între cele două războaie mondiale de către profesorul Al. Bărcăcilă, fost director al muzeului local. Ulterior, amplele cercetări au condus la noi descoperiri.

Pe parcursul secolelor au existat mai multe reprezentări ale Podului, dar şi încercări de recon­strucţie. Amplasată pe partea sârbească, cu faţa spre malul românesc, placa memorială romană Tabula Traiana, are inscripţionate cuvinte din care reiese că Traian „excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod”. Pe o medalie bătută în anul 105 d.Hr. apare imaginea sche­matică a acestuia, redusă la cele două porta­luri împodobite cu trofee şi unite cu un întreit arc de lemn. O scenă de pe Columna lui Traian reprezintă o imagine mai clară a Podului lângă castrul roman, iar o alta redă armata romană trecând peste Dunăre. Mai târziu, în secolul al IV-lea, împăratul roman Constantin cel Mare[7] numeşte un arhitect să studieze tehnica Podului şi construieşte unul asemănător la Sucidava (Celei). În vremurile moderne, numeroşi tehnicieni şi arheologi i-au studiat ruinele şi au încercat să-l reconstituie, excelând în acest sens reconstituirea aparţinând inginerului Edgard Duperrex (1906).

Urmărind punerea în valoare a siturilor antice din Serbia, restaurarea Podului a fost inclusă recent într-un amplu proiect având un scop atât educaţional cât şi turistic. Inginerii şi arheologii sârbi şi-au propus o reconstituire cu ajutorul unei holograme laser digitale.

Din informaţiile pe care le deţinem rezultă că Podul de la Drobeta a fost construit între 103 - 105 în timpul domniei lui Traian. Este ceea ce ştim ACUM. Dar iată că lucrarea scrisă de C. P. Fritzgerald, Istoria culturală a Chinei, apărută la noi în anul 1998, reprezentând o sinteză a istoriei antice şi medievale a Chinei, ridică unele semne de întrebare şi sunt oameni care le observă şi încearcă să răspundă. Meritul lor constă tocmai în dorinţa de a cerceta şi, totodată, de a deschide mintea semenilor spre alte posibilităţi. Autorul scrie despre un sol chinez care în anul 97, trecând prin Da Qin, a văzut un pod. Însă, el a considerat ca fiind totuna ţara Da Qin cu Imperiul Roman. Unii istorici sau alte persoane pasionate de cunoaşterea trecutului au sesizat că de fapt era vorba despre Dacia, argumentând, în principal, prin asemănarea izbitoare a locurilor străbătute şi a organizării statale. Dacă ar fi aşa, atunci, în anul 97, ce pod a văzut solul chinez?! Nicolae Nicolae scrie într-un articol intitulat Un sol chinez în Dacia anului 97: ”În drumul său către Capitală, emisarul chinez a văzut şi un pod mare de câteva sute de Li care face legătura cu ţinuturile de la nordul Mării Negre, identificat de Fritzgerald cu un pod de vase care ar fi existat în Bosfor cu 600 de ani înainte, atunci când Xerxes a pătruns în teritoriile noastre. În primul rând, acel pod al lui Xerxes nu putea să funcţioneze 600 de ani, fiind din vase, iar în al doilea rând, el, podul nu făcea legătura cu ţinuturile de la nord de Marea Neagră. Ceea ce a văzut emisarul chinez a fost podul de la Drobeta, căruia, peste puţini ani, acel Apolodor i­a pus suprastructura de lemn pentru a-l folosi împotriva dacilor. Când vorbim de construcţia unui pod, vorbim de fapt de construcţia picioarelor din albia fluviului şi nicidecum de suprastructura din lemn, ce a fost schimbată de mai multe ori în decursul secolelor”[8].

Poate este adevărat, poate nu, probabil că dacă ar mai fi existat monografia lui Apollodor din Damasc s-ar fi aflat adevărul, dar cei care au posibilitatea ar trebui să caute certitudini şi în alte documente decât în cele deja studiate. Oferind o altă perspectivă despre Dacia şi despre daci, ar trebui să stârnească interesul cercetarea cronicilor chineze - Istoria dinastiei Han, scrisă în secolul I şi Scurtă relatare despre dinastia Wei, din secolul al III-lea, precum şi a lucrării Hou Han Shu.

Secretele istoriei sunt numeroase. Putem noi afirma că ele nu există, că totul este descoperit 100% şi deţinem adevărul?!

În opinia mea, cercetarea istorică nu trebuie să se oprească la anumite constatări şi să le cata­lo­gheze ca fiind adevăruri incontestabile. Datoria istoricilor este de a căuta noi surse a căror studiere poate avea ca rezultat obţinerea unor dovezi a ceea ce fusese deja demonstrat sau, dimpotrivă, descoperirea altor informaţii care pot schimba „certitudinile” existente. În cercetarea istorică trebuie pornit de la ideea că multe dintre sursele de la un moment dat au dispărut, că, de multe ori, ele nu sunt de la primă mână, furnizând informaţii preluate de la alţii, sau că provenienţa lor depăşeşte, mai mult sau mai puţin, timpul desfăşurării evenimentelor. Atunci când apar noi date, obligaţia istoricilor este de a aprofunda cercetarea şi nu de a o ignora pe motiv că nu corespunde cu descoperirile anterioare. Îndoindu-se mereu, punându-şi întrebări, ei trebuie să urmeze drumul unei permanente căutări în slujba ISTORIEI însăşi.

---

[1] Apolodor (Apollodoros) din Damasc (n. 60 - d. 125) a fost un arhitect sirian sau grec, un favorit al împăratului roman Traian. El a proiectat numeroare monumente printre care Columna lui Traian şi Forul lui Traian.

[2] Marcus Cocceius Nerva (n. 30 – d. 98) a fost împărat roman în perioada 96 - 98.

[3] DIO, CASSIUS, Istoria romană, volumul III, Cluj, Întreprinderea poligrafică Cluj, 1985, p.300.

[4] Lucius Claudius Cassius Dio, cunoscut şi ca Dio Cassius sau Cassius Dio, a fost un cunoscut istoric din Imperiul Roman care a trăit la sfârşitul secolului al II-lea - începutul secolului al III-lea. A publicat o istorie a Romei în 80 de volume, începând cu venirea lui Enea în Italia, fondarea oraşului, şi ajungând până în anul 229. În cărţile 67 şi 68 descrie războaiele dintre daci şi romani.

[5] DIO, CASSIUS, Istoria romană, volumul III, Cluj, Întreprinderea poligrafică Cluj, 1985, p.301.

[6] IBIDEM.

[7] Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 272 – d. 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între anii 306 şi 337.

[8] NICOLAE, NICOLAE, Un sol chinez în Dacia anului 97, Dacia Magazin, nr.45, aug. 2007.