FRAGMENT DIN VOLUMUL MOMENTE ISTORICE
de Camelia Pantazi Tudor
CONTINUITATEA UNUI DREPT
- BASARABIA -
În anul 1990, editura
Mileniul Trei a publicat un volum intitulat Basarabia
ce sintetizează articolele scrise de poetul nostru naţional Mihai Eminescu
având drept subiect această parte a pământului românesc. Cea mai mare parte a
textelor a fost preluată ulterior în volumul Basarabia - pământ românesc, samavolnic răpit (antologie, prefaţă
şi note de D. Vatamaniuc) publicat în anul 1997 la editura Saeculum I.O.
Aş vrea să cred că lăudabila
iniţiativă a urmărit un dublu scop, sperând în acelaşi timp că a reuşit să-l
atingă. Era necesară o reîntregire a personalităţii lui Eminescu, fiind
ştirbită în anii comunismului în mare măsură de cursurile de limbă şi
literatură română predate în şcoli, elevii învăţând doar despre Eminescu -
poetul şi câte ceva despre scrierile lui în proză. Dar, câţi cunoşteau
activitatea publicistică animată de o vehemenţă izvorâtă din iubirea lui pentru
ţară! Câţi îşi imaginau că sufletul său romantic dezvăluit în versuri sensibile
şi melodioase ar fi putut arde mistuit de dragoste pentru poporul căruia îi
aparţinea şi al cărui trecut îl cunoştea atât de bine! Pe de altă parte,
volumul tratează un subiect delicat şi dureros pe care-l reaminteşte celor mai
în vârstă şi îl face cunoscut celor tineri, ancorându-l în actualitate -
Basarabia, ca parte a pământului românesc.
Contrariat de
diferite articole apărute în presa vremii sale, în care se scrisese că
Basarabia fusese cucerită de ruşi „cu sabia în mână” de la tătari şi de la
turci, Eminescu şi-a propus să demonstreze că în Moldova „conştiinţa de drept
nu s-a stins niciodată” şi că „ocuparea părţilor din Moldova şi Ţara Românească
n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administraţiei
trecătoare”. Avem astfel prilejul de a citi rânduri scrise de Eminescu –
istoric.
Convingerea sa că
Basarabia nu a aparţinut nici turcilor, nici tătarilor ci, încă din secolul al
XIV-lea, doar unui „stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în
posesiunile sale, a Moldovei”, îi însufleţeşte argumentaţia care porneşte de
la numele de Basarabia. Dovedind certe calităţi de cercetător al istoriei
neamului, el aduce în prim plan fragmente din documente străine, dar şi din
cronici româneşti provenind din secolele al XIII-lea - al XIV-lea care atestă
faptul că numele de Basarabia este el singur, „o istorie întreagă”. Subliniază
faptul că pe la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân în timpul căruia „Ţara
Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială”, până la Nistru,
întreaga Valahie purta numele de Basarabia.
Lămurind acest
aspect, merge mai departe, stabilind „marginile reale ale Basarabiei reale”
împărţită în patru ţinuturi Bugeac, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail, ca apoi să
călătorească prin istorie urmând firul conducător al argumentaţiei în secolul
al XV-lea. Prin aceasta demonstrează nu numai ceea ce-şi propusese, aducând
„dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea”, ci şi faptul
că deţinea cunoştinţe aprofundate de istorie. El precizează că poporul român nu
este un popor cuceritor, de aceea apără cu îndârjire ceea îi aparţine, motivat
doar de dreptul său firesc, iar acest drept” e tot mai tare decât nedreptatea,
tot mai tare decât neadevărul”. Eminescu ne îndrumă pe cărările istoriei pentru
a-i reîntâlni pe Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, pentru a ne face cunoscută
opinia sultanului Mahomed care, în ciuda sfaturilor apropiaţilor săi, temători
în ceea ce privea conflictul cu moldovenii, dorea să-i învingă, convins fiind
că „până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea Albă, iară ungurii Belgradul
sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini”. Pe nesimţite, ajungem în
secolul al XVI-lea pentru a afla care era situaţia Moldovei după cucerirea celor
două cetăţi de către turci, atrăgându-ne atenţia conţinutul capitulaţiei din
1511 încheiată de Bogdan al Moldovei, din care Eminescu prezintă mai multe
articole, reieşind foarte clar că Moldova rămânea o ţară liberă stăpânită de
voievozii ei pe tot teritoriul neştirbit, interzicându-se turcilor să cumpere
pământ şi să se aşeze pe teritoriul românesc. El nu uită nici de Petru Rareş,
reliefând faptul că, în tratatul său cu turcii, domnitorul abordează aceeaşi
politică. Demonstraţia continuităţii dreptului Moldovei pe aceste locuri,
ajunge în secolul al XVII-lea şi se opreşte asupra Bugeacului în care încă de
la sfârşitul secolului anterior începuseră să se aşeze tătarii nohai. Având
drept surse însăşi cronicile scrise în secolul al XVII-lea, el dovedeşte că tătarii
nu erau nici pe departe proprietari ai locului, ci locuiau pe un teren dat în
arendă, românii fiind preponderenţi. Cea mai importantă mărturie în acest sens
o reprezintă existenţa eparhiei Brăilei, din însemnările căreia, studiate de
Eminescu, reiese cu claritate că „întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrân
intră în eparhie”. Românii îşi vedeau de viaţa lor pe pământ românesc, în timp
ce tătarii erau de felul lor nestatornici. Nelăsând nicio urmă de îndoială,
argumentaţia sa se răsfrânge şi asupra secolului al XVIII-lea, ale cărui
izvoare istorice ”trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei
îndoieli”. Zăboveşte îndeosebi asupra momentului 1730, în timpul domnie lui
Grigorie Ghica, când tătarii din Bugeac au cerut de la Poartă „să mijlocească
pe lângă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au
nici un fel de rost”. Eminescu prezintă în întregime înscrisul ce reglementa
raporturile cu Moldova, semnat de toate căpeteniile tătare din Bugeac, pe care
apoi îl analizează, extrăgând punctele de maximum interes, neputându-se opri să
nu ironizeze afirmaţiile unora ce considerau tătarii ca „possesseurs
legitimes”. Tătarii au rămas doar arendaşi ai Bugeacului pe o suprafaţă de 60
de mile pătrate pentru care plăteau dări, trebuiau să respecte legile statului
moldovean şi nu aveau voie „nici ţăruş în pământ să bată, necum să-şi facă
casă”. Itinerariul istoric ne aduce în vremurile lui Dimitrie Cantemir şi
Constantin Brâncoveanu, ocazie cu care Eminescu evidenţiază străduinţa acestora
de a recupera teritoriile ocupate de turci şi subliniază influenţa din ce în ce
mai mare a Rusiei, atât în Principate cât şi în Orient. Un eveniment deosebit
de important, precizat de autor, este pacea de la Cuciuc – Cainargi, din anul
1774, când se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile uzurpate
de turci.
Neomiţând să
sublinieze că Rusia la acea vreme voia o Românie unită care să se întindă de la
Nistru până la Carpaţi, Eminescu preocupat să urmărească ”firul roşu al
dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei” ajunge la capătul
călătoriei sale prin istorie, în secolul al XIX-lea, fiind convins că reuşise
până atunci să demonstreze „o vădită continuitate de drept şi în veacul al
optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în
Basarabia noastră de astăzi”. La începutul secolului, Rusia se confrunta cu
ameninţarea imensei armate a lui Napoleon, ceea ce l-a determinat în anul 1812
pe ţarul Alexandru I, forţat de împrejurări, să ia decizia de a-şi retrage
trupele din Moldova şi a încheia pace cu turcii. Retrăgându-se, ruşii nu arătau
ca nişte învingători, dar negocierile, în care un pion important a fost Anglia,
au condus la anexarea Basarabiei. Eminescu citează conţinutul unui document
redactat de consulul general, de la acea dată, al Angliei la Bucureşti, în care
se redau evenimentele, afirmându-şi convingerea că trădarea Basarabiei a fost
povestită de acesta în cunoştinţă de cauză. Potrivit documentului, rolul
principal în cedarea Basarabiei i-a revenit prinţului Dimitrie Moruzzi,
dragoman al statului, care avea interesul de a se pune bine cu Imperiul Rus
nutrind speranţa că i se va atribui domnia unuia dintre Principate.
Indignat de faptele
celor implicaţi, Eminescu sintetizează rodul cercetării sale pe drumurile
istoriei, succint, dar la obiect: „dreptul nostru istoric, incapacitate
juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea
acelui pământ printr-un tratat european
semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii
actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am
dat Rusiei în momentele grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept
să fie pe deplin în partea noastră”. Cuvintele sale poartă o încărcătură amară
pe care, fără să ştie, o va transmite peste ani românilor: „acel pământ
nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de
pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea, împărţitului şi
nenorocitului pământ românesc”. Moldova fiind stat suveran, Turcia nu avea
dreptul de a ceda un teritoriu care nu îi aparţinea, iar Imperiul Rus, la rândul său, nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul Otoman.
A fost momentul istoric al încălcării practicii internaţionale bazate în acele
vremuri pe prevederile tratatelor bilaterale.
Trecând peste ani, volumul trezeşte poporului român alte amintiri
dureroase. Prin Tratatul de pace de la Paris din anul 1856, ce pusese capăt
Războiului Crimeei, se recuperaseră cele trei judeţe din sudul Basarabiei -
Cahul, Bolgrad şi Ismail. La momentul textului eminescian, ne aflăm în faţă
evenimentelor ulterioare încheierii războiului ruso-turc din 1877-1878 având
drept consecinţă obţinerea independenţei României faţă de Poartă, dar ştirile
din presa rusească şi atitudinea guvernului îl îndreptăţesc pe Eminescu să îşi
manifeste indignarea şi neliniştea privind un posibil acord cu Imperiul Rus ce
se referea la retrocedarea celor trei judeţe. Glasul său, transformat într-un
strigăt purtător al unei iubirii de ţară necondiţionate şi netemătoare, se
ridică printre rândurile scrise şi se aude până în zilele noastre. Rusia nu are
niciun drept asupra Basarabiei, iar „noi nu i-o putem da, pentru că, la urma
urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din
ţara noastră”, deoarece „Europa ne-a dat această parte din Basarabia (…),
Europa a avut încredere în noi şi dacă voim să ne arătăm vrednici de această
încredere trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ…”
Întrebările retorice accentuează revolta la adresa Imperiului Rus din vocea ce
devine repetativă, străbătând veacurile. „Căci prin ce păcătuise ţările
româneşti Rusiei? Nu i-au hrănit într-atâtea rânduri oştile, nu erau ţările
noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune,
necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi
bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?” Eminescu continuă pe acelaşi ton,
afirmând cu tărie că „Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept, al
nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al
patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.” Foarte
interesantă este relatarea alegerii lui Titu Maiorescu ca deputat de către
Colegiul I din Iaşi. Eminescu îl susţine, având convingerea că va avea un
cuvânt greu de spus împotriva cedării părţii din Basarabia, cu atât mai mult cu
cât „organe-în genere foarte bine informate – din străinătate vorbesc că
guvernul ne trădează”. Cu multă tristeţe, el pare a se resemna în faţa
iminenţei retrocedării Basarabiei dintr-un motiv logic şi simplu: „Rusia este o
împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă, dar dacă ţarul
Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi,
Basarabia e pierdută.” Şi totuşi Eminescu nu renunţă la luptă, la o luptă prin
scris, pentru că mult mai grav decât a pierde o parte a teritoriului este a
pierde „încrederea în trăinicia poporului român”, iar retrocedarea devine o
problemă ce pune în primejdie însăşi existenţa acestuia. Vehemenţa sa curge ca
o apă curgătoare transformată într-o cascadă ce cade cu o forţă năucitoare
ducând cu ea durerea unui neam lipsit de ceea ce i se cuvine de drept. Eminescu
afirmă principiul pe care, în opinia sa, se sprijină poporul român: „nu dăm
nimic şi nu primim nimic” şi ca atare” românul care ar cuteza să atingă acest
principiu, ar fi un vânzător”.
Mihai Eminescu a murit la numai 39 de ani, dar a lăsat în urma sa o
operă ce are menirea de a salva identitatea neamului românesc. Opera sa
cuprinde pe lângă creaţia artistică, şi articolele din presa vremii care
oglindesc cunoştinţele despre istoria poporului nostru şi închid în ele vocea
unui om în inima căruia iubirea pentru ţară este mai presus de orice. Depinde de noi toţi să cunoaştem personalitatea complexă a lui Eminescu,
pentru că el este nu numai cel mai mare poet al acestei ţări, ci şi un mare
patriot. Cu mijloacele pe care le deţinea a luptat împotriva retrocedării celor
trei judeţe din Basarabia, a luptat şi ulterior anului 1878 pentru reîntregirea
ţării, în virtutea dreptului firesc al românilor demonstrat în textele sale,
iar un drept „nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care
renunţăm la el”.
(MIHAI EMINESCU, Basarabia,
Bucureşti, Editura Mileniul Trei, 1990.
MIHAI EMINESCU, Basarabia - pământ
românesc, samavolnic răpit, Bucureşti, Editura Saeculum I.O, 1997)
