IMPACTUL UNEI IUBIRI ETERNE

                                                              

                                                   CAMELIA PANTAZI TUDOR
  

IMPACTUL UNEI IUBIRI ETERNE

Citisem despre Yang Guifei în diferite lucrări de specialitate având ca temă istoria Chinei şi, ajungând la perioada dinastiei Tang (618 - 907) am fost contrariată de soarta unui imperiu greu încercat din cauza implicării unei femei frumoase şi inteligente. Considerată ca nefastă, influenţa acesteia a condus la pierderea autorităţii împăratului şi la o criză a statului. Cum a fost posibil ca un mare om de stat să scape frâiele imperiului său după treizeci de ani de domnie este o întrebare pe care oricine şi-o poate pune, căutând răspunsul în paginile istoriei sau, poate, doar în psihologia umană.

Li Longqi, cunoscut sub numele postum Xuanzong (712 – 756) a pus capăt loviturilor de palat ulterioare morţii uzurpatoarei Wu Zetian aducându-l pe tronul imperial pe tatăl său, prinţul Li Dan (împăratul Ruizong) în anul 710 şi, preluând el însuşi puterea în 712. Perioada 710 - 755 a rămas în istorie drept cea mai strălucitoare din epoca Tang şi aceasta s-a datorat împăratului Xuanzong. Mintea sa luminată, pătrunsă de învăţăturile confucianiste şi modelată de cultura şi dragostea pentru frumos a condus statul chinez pe drumul prosperităţii. Implicându-se în toate treburile interne şi externe, autoritatea sa, îmbinată cu însuşirile deosebite, s-a răsfrânt asupra administraţiei, finanţelor, justiţiei, economiei, schimburilor comerciale, culturii. Punând accent pe educaţie şi pe formarea oamenilor competenţi, a avut în vedere o perfecţionare permanentă a acestora, ceea ce presupunea acumularea de cunoştinţe în domenii variate şi dezvoltarea talentelor artistice. El însuşi, poet şi muzician, a încurajat artele, poezia ajungând la apogeu în timpul său, numeroşi poeţi scriind versuri ale căror ecouri au străbătut veacurile transformându-i în nemuritori. Şi, totuşi, la un moment dat, imperiul a pornit pe o pantă descendentă după intrarea lui Yang Yuhuan – Inel de Jad în viaţa suveranului ca favorită imperială purtând titlul de Guifei. Autoritatea imperială a scăzut odată cu creşterea influenţei acesteia, având drept urmare încheierea unei domnii de excepţie şi moartea frumoasei femei.

Vajnicul împărat a adus neajunsuri imperiului datorită unei iubiri fără margini, a unei iubiri adevărate, pentru că numai o asemenea iubire ar putea îndreptăţi comportamentul unei personalităţi de calibrul lui Xuanzong. Poate că după ce mintea sa clocotise incandescent în căutarea soluţiilor pentru ridicarea imperiului la un nivel spectaculos, iar inima îi bătuse doar pentru asigurarea prosperităţii poporului, venise timpul ca mintea şi inima să se odihnească alături de femeia pe care o iubea. Este dificil de opinat ce s-ar fi întâmplat în imperiu dacă întâlnirea celor doi nu ar fi avut loc, probabil că s-ar fi continuat drumul înfloririi sub toate aspectele, dar este doar o speculaţie, răspunsul izbindu-se de propria inutilitate, lăsând loc doar curiozităţii fireşti a celui incitat să ”scormonească” printre filele istoriei. Ceea ce se ştie cu exactitate este că un împărat s-a îndrăgostit, iar acest fapt a afectat înfăptuirile de până atunci şi a avut repercursiuni în viitor. Nimeni şi nimic nu-l puteau obliga să întreprindă ceva împotriva voinţei sale, aşadar singura explicaţie privind influenţa femeii de o frumuseţe neasemuită constă în faptul că o iubea, iar iubirea se integrase fiinţei sale interioare, copleşind-o, invadând-o, nelăsând loc pentru altceva. Poate că unii ar numi această iubire slăbiciune dar, de ce ar fi slăbiciune un sentiment ce aduce împlinire şi momente de maximă bucurie?! De ce nu s-ar putea spune, clar şi răspicat, că a fost doar iubire, acea iubire după care mulţi tânjesc, uneori cerşind sau implorând, alteori căutând-o întreaga viaţă, mulţumindu-se doar cu firimituri sau renunţând, alunecând în frustrare şi însingurare. Xuanzong a simţit ceea ce ne defineşte ca fiinţă umană şi s-a lăsat în voia sentimentelor sale după o viaţă dedicată imperiului. El a dovedit că iubirea nu are vârstă, înţelegând, poate, că venise timpul să trăiască şi ca om, nu numai ca principe. Aşadar s-ar putea opinia că IUBIREA lui a fost cauza problemelor din imperiu şi nu femeia Yang Guifei.

Toate aceste reflecţii mi-au străbătut mintea în momentul lecturării unui volum semnat Mugur Danissim, publicat în anul 1991 de editura Qilinul din Jad, o editură care ne-a obişnuit cu lucrări tratând aspecte legate de cultura şi civilizaţia chineză, traduse de sinologii Constantin, Mira şi Adrian Daniel Lupeanu. Lao Zi şi Confucius, Cartea schimbărilor, Confucius. Frânturi de conversaţie-o enciclopedie a vieţii, Cartea adevărată a vidului şi a supremei virtuţi, sunt doar câteva exemple de volume de o deosebită importanţă pentru cunoaşterea gândirii chineze, iar Însemnarea călătoriei spre vest este o operă inestimabilă constituind traducerea romanului Xi You Ji al celui mai mare romancier al dinastiei Ming, Wu Chengen

         Pe parcursul a douăsprezece capitole, autorul microromanului istoric Concubina imperială Yang Yuhuan Inel de Jad, ne propune o călătorie prin lumea chineză a secolului al VIII-lea, începând cu prezentarea contextului istoric în care s-a consumat povestea de iubire dintre frumoasa Yang Guifei şi împăratul Xuanzong. Cei mai puţin familiarizaţi cu istoria Chinei au prilejul „de a face cunoştinţă” cu Suveranul Luminilor, numit şi Remarcabilul Misterelor, reuşind să-şi formeze o părere despre cel care a adus statului chinez o măreţiei uimitoare, dar şi despre un om care A IUBIT. „Remarcabilul Misterelor avea simţul guvernării, servindu-se de oameni capabili. Ştia să fie bun şi ferm, drept şi indulgent cu supuşii, el însuşi purtându-se simplu, cu grijă şi respect. De la Confucius învăţase că purtarea fiecărui om este măsura numelui său”. El a fost acela care a hotărât „destinele a mii şi milioane de oameni, înălţându-i la bunăstare şi civilizaţie ori împingându-i pe panta cea necruţătoare a pieirii”.

Credinţa chinezilor din acele vremuri în semne prevestitoare nu este nici ea neglijată, conferind volumului un plus de farmec. Cerul întunecat aducând ninsoarea în plină zi de vară a marcat momentul naşterii viitorului împărat, iar în visul mamei, Steaua polară a coborât pe acoperişul casei. Toate acestea au fost tălmăcite de un călugăr taoist ca prevestind măreţia lui Li Longqi. La naşterea viitoarei concubine imperiale, în al şaselea an al domniei Suveranului Luminilor, părinţii vor fi uimiţi de flăcările desprinse din cer, oprite la capătul patului lor şi, apoi, curmate de un tunet ce a zguduit pământul.

Aflată aşadar sub un semn prevestitor, considerat nefast de către mamă şi favorabil, de către tată, Inel de Jad, numită în acest fel pentru „părul cârlionţat şi pielea fină, străvezie ca jadul rozaliu”, devine repede vestită pentru frumuseţea fără pereche. Remarcabilul Misterelor o cheamă la Curte pentru a fi favorită pentru al optsprezecelea fiu al său, Li Mei – prinţul Shou. Autorul ţine să precizeze, pe bună dreptate, că în anul 735, la vârsta de şaptesprezece ani, destinul frumoasei şi ambiţioasei Inel de Jad se hotărâse, următoarele capitole fiind dedicate ascensiunii şi apoi morţii aceleia ce avea să ocupe definitiv inima şi mintea marelui împărat. Impresia puternică pe care o face apariţia ei prima dată la Curte, ca o flacără, îmbrăcata în roşu în faţa prinţului, se va accentua ulterior prin dovedirea talentelor artistice şi prin purtarea ireproşabilă.

După patru ani, înconjurată de admiraţie şi iubire, este selectată de suveran ca preoteasă taoistă sub numele Tai Zhen - Adevăr Suprem. Însuşindu-şi învăţaturile taoiste, câştigând înţelepciune şi dezvoltându-se spiritual, ajunge cea mai renumită dintre toate preotesele taoiste. În cele din urmă, făcând dovada unei femei peste care timpul nu trecuse decât pentru a-i desăvârşi calităţile, devine concubină imperială şi cucereşte pentru totdeauna inima împăratului. După cum scrie autorul, la începutul iubirii lor, Xuanzong i-ar fi dăruit un ac de păr din aur pur încrustrat cu phoenicşi şi o cutiuţă din sidef bătută cu pietre scumpe având pe capac dragoni, ca semn al dragostei şi al uniunii dintre ei (phoenixul reprezentând simbolul împărătesei, iar dragonul, al împăratului). Menţionarea acestui dar poartă în el încărcătura romantică şi emoţionantă a unei semnificaţii ce va fi dezvăluită în finalul volumului.

Paginile următoare relatează dragostea dintre cei doi şi îndepărtarea voită a suveranului de la treburile imperiului, iubirea îndemnându-l să petreacă foarte mult timp cu favorita sa. În opinia autorului, atitudinea Remarcabilului Misterelor se explică prin nesiguranţa pe care o simţea referitoare la capacitatea de a iubi a unei concubine, ceea ce l-a determinat să facă totul pentru a-i câştiga iubirea. Xuanzong „s-a transformat dintr-un om de stat energic şi sigur pe sine, năpraznic cu potrivnicii, într-un împărat extravagant şi arzând de patimă pentru o femeie”. Iubirea pentru Yang Guifei i-a cuprins inima, ocupându-i zilele şi nopţile, înlocuind orice alte aspiraţii, fiindu-i suficiente realizările din cei treizeci de ani de domnie de dinainte de a o numi pe Inel de Jad ca favorită. Încredinţând conducerea lui Li Linfu şi apoi lui Yang Guochong, vărul lui Yang Guifei, suveranul se va dedica plăcerilor şi distracţiilor, având drept urmare apariţia unor probleme grave în imperiu. Cei delegaţi să exercite puterea imperială subminează statul, aducându-l în cele din urmă la ruină, în timp ce Inel de Jad dovedeşte prin fapte şi atitudine că a deţine puterea înseamnă a dezvălui faţa ascunsă a omului care nu de multe ori este bună şi nobilă. Simplitatea, blândeţea, modestia sunt înlocuite cu aroganţa şi pretenţiile exagerate. Vanitatea ei atinge cote maxime, reuşind de fiecare dată să obţină ce îşi dorea, să satisfacă toate cerinţele rudelor şi prietenilor… Şi, totuşi, împăratul o prefera pe ea dintre toate cele trei mii de neveste şi concubine. Capricioasă, aprigă, schimbându-şi des dispoziţia, hotăra destine. Ca exemplu, supărarea ei era atât de mare încât nimeni nu-i stătea în cale dacă nu i se aduceau fructele lizhi la momentul îngemănării zilei cu noaptea. Caii, schimbaţi în mare grabă, alergau două mii de kilometri pentru a satisface capriciul frumoasei. Familiile care până atunci îşi doreau băieţi, singurii consideraţi capabili pentru a aduce faimă familiei, şi-au schimbat dorinţa constatând că şi fetele aveau capacitatea de a obţine clanului mari avantaje.

Dar, la un moment dat, după cum scrie autorul, apare în viaţa favoritei imperiale un tânăr tătar, An Lushan, zis şi Muntele, care, impulsionat de ambiţia de a parveni, consideră potrivită o relaţie cu Inel de Jad. Deşi nu simte nimic pentru frumosul tătar, aceasta cade în capcană, fiind îndemnată doar de „o atracţie carnală în care se întregeau una pe alta frumuseţea delicată cu virilitatea tătarului”. An Lushan, adoptat de Xuanzong, avansează pe scara socială, devine prinţ şi obţine, la doar treizeci şi cinci de ani, unul dintre cele zece posturi de guvernatori militari. Pusă la cale de prim-ministrul Yang Guochong, manevra îndepărtării de la Curte are drept scop sădirea în sufletul fiului adoptiv a urii faţă de suveran.

Trecând repede peste pasiunea pe care i-o trezise An Lushan, Yang Guifei înţelege că doar un singur bărbat îi ocupă inima – bătrânul împărat. În Ziua Iubirii, după zece ani de când se aflau unul lângă celălalt, cei doi îşi jură iubire în faţa aştrilor Vega şi Altair, Ţesătoarea şi Păstorul - spirite ale iubirii - un tablou sensibil prin care, cu siguranţă, autorul a urmărit emoţionarea cititorului pus în faţa unei mari iubiri încheiate în mod tragic. În contextul nemulţumirilor cauzate populaţiei de nedreptăţile, corupţia, specula din timpul guvernării prim-ministrului Yang Guochong, în noiembrie 755, An Lushan porneşte un atac în fruntea a cincizeci de mii de soldaţi cu intenţia de a schimba dinastia. Este momentul de cotitură în istoria Chinei, conducând la schimbări majore şi, în cele din urmă, la sfârşitul dinastiei Tang. Cel care nu demult se bucurase de întreaga încredere a Suveranului Luminilor, traversează Fluviul Galben şi se proclamă împărat la Luoyang. Prim-ministrul este decapitat în acelaşi timp cu surorile favoritei imperiale. Potrivit relatării din microroman, Inel de Jad se sinucide pentru a oferi ”liniştea împăratului care o ridicase atât de sus şi pe care îl iubea în aceste clipe mai mult ca niciodată”. Ea moare împăcată, având în minte afirmaţia suveranului că ”nu greşise când o aşezase pe ea mai presus de treburile de stat şi, că, dacă ar lua-o de la început ar acţiona la fel”….

S-a sinucis sau nu Yang Guifei? A fost sau nu ucisă de un eunuc, după cum scrie în alte lucrări? Istoria este pigmentată cu enigme, probabil că şi modul în care a murit concubina imperială reprezintă una dintre ele.

Microromanul se încheie sub semnul romantismului îmbinat cu preceptele taoiste, întărind ideea unei iubiri eterne care “va rămâne ca o pildă, modelând inimile” oamenilor viitorului. Spiritul unui învăţător taoist intră în lumea nemuritorilor întâlnind-o pe Inel de Jad care îi arată cele două cadouri primite odinioară de la împărat – acul de păr şi cutia de sidef, gajuri ale iubirii - le rupe în două păstrând o jumătate pentru ea iar cealaltă jumătate trimiţând-o stăpânului inimii sale atât în viaţă cât şi după moarte. Ea îi împărtăşeşte învăţătorului taoist jurământul făcut în secret în seara liniştită din Ziua Iubirii: “Noi, Li Longqi, Fiul Cerului peste acest pământ, Suveranul Luminilor, şi Yang Inel de Jad, concubină imperială, cu iubire omenească ne-am legat unul de altul şi nu ne vom mai despărţi în veci….”

Poate că undeva pe pământ sau în ceruri, cei doi se află acum împreună. Cert este că iubirea lor a străbătul veacurile, a rămas aceeaşi, neschimbată. “Iubirea lor va fi eternă aşa cum juraseră”.

(MUGUR DANISSIM, Concubina imperială Yang Yuhuan Inel de Jad, Editura Qilinul din Jad, 1991, 94 p.)

 TEXT PUBLICAT IN NUMARUL 7 -FEBRUARIE 2013 AL REVISTEI CERVANTES

CONTINUITATEA UNUI DREPT - BASARABIA

În anul 1990, editura Mileniul Trei a publicat un volum intitulat Basarabia ce sintetizează articolele scrise de poetul nostru naţional Mihai Eminescu având drept subiect această parte a pământului românesc. Aş vrea să cred că lăudabila iniţiativă a urmărit un dublu scop, sperând în acelaşi timp că a reuşit să-l atingă. Era necesară o reîntregire a personalităţii lui Eminescu, fiind ştirbită în anii comunismului în mare măsură de cursurile de limbă şi literatură română predate în şcoli, elevii învăţând doar despre Eminescu - poetul şi câte ceva despre scrierile lui în proză. Dar, câţi cunoşteau activitatea publicistică animată de o vehemenţă izvorâtă din iubirea lui pentru ţară! Câţi îşi imaginau că sufletul său romantic dezvăluit în versuri sensibile şi melodioase ar fi putut arde mistuit de dragoste pentru poporul căruia îi aparţinea şi al cărui trecut îl cunoştea atât de bine! Pe de altă parte, volumul tratează un subiect delicat şi dureros pe care-l reaminteşte celor mai în vârstă şi îl face cunoscut celor tineri, ancorându-l în actualitate - Basarabia, ca parte a pământului românesc.

Contrariat de diferite articole apărute în presa vremii sale, în care se scrisese că Basarabia fusese cucerită de ruşi „cu sabia în mână” de la tătari şi de la turci, Eminescu şi-a propus să demonstreze că în Moldova „conştiinţa de drept nu s-a stins niciodată” şi că „ocuparea părţilor din Moldova şi Ţara Românească n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administraţiei trecătoare”. Avem astfel prilejul de a citi rânduri scrise de Eminescu – istoric.

Convingerea sa că Basarabia nu a aparţinut nici turcilor, nici tătarilor ci, încă din secolul al XIV-lea, doar unui „stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei”, îi însufleţeşte argumentaţia care porneşte de la numele de Basarabia. Dovedind certe calităţi de cercetător al istoriei neamului, el aduce în prim plan fragmente din documente străine, dar şi din cronici româneşti provenind din secolele al XIII-lea - al XIV-lea care atestă faptul că numele de Basarabia este el singur, „o istorie întreagă”. Subliniază faptul că pe la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân în timpul căruia „Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială”, până la Nistru, întreaga Valahie purta numele de Basarabia.

Lămurind acest aspect, merge mai departe, stabilind „marginile reale ale Basarabiei reale” împărţită în patru ţinuturi Bugeac, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail, ca apoi să călătorească prin istorie urmând firul conducător al argumentaţiei în secolul al XV-lea. Prin aceasta demonstrează nu numai ceea ce-şi propusese, aducând „dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea”, ci şi faptul că deţinea cunoştinţe aprofundate de istorie. El precizează că poporul român nu este un popor cuceritor, de aceea apără cu îndârjire ceea îi aparţine, motivat doar de dreptul său firesc, iar acest drept ”e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”. Eminescu ne îndrumă pe cărările istoriei pentru a-i reîntâlni pe Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, pentru a ne face cunoscută opinia sultanului Mahomed care, în ciuda sfaturilor apropiaţilor săi, temători în ceea ce privea conflictul cu moldovenii, dorea să-i învingă, convins fiind că „până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini”. Pe nesimţite, ajungem în secolul al XVI-lea pentru a afla care era situaţia Moldovei după cucerirea celor două cetăţi de către turci, atrăgându-ne atenţia conţinutul capitulaţiei din 1511 încheiată de Bogdan al Moldovei, din care Eminescu prezintă mai multe articole, reieşind foarte clar că Moldova rămânea o ţară liberă stăpânită de voievozii ei pe tot teritoriul neştirbit, interzicându-se turcilor să cumpere pământ şi să se aşeze pe teritoriul românesc. El nu uită nici de Petru Rareş, reliefând faptul că, în tratatul său cu turcii, domnitorul abordează aceeaşi politică. Demonstraţia continuităţii dreptului Moldovei pe aceste locuri, ajunge în secolul al XVII-lea şi se opreşte asupra Bugeacului în care încă de la sfârşitul secolului anterior începuseră să se aşeze tătarii nohai. Având drept surse însăşi cronicile scrise în secolul al XVII-lea, el dovedeşte că tătarii nu erau nici pe departe proprietari ai locului, ci locuiau pe un teren dat în arendă, românii fiind preponderenţi. Cea mai importantă mărturie în acest sens o reprezintă existenţa eparhiei Brăilei, din însemnările căreia, studiate de Eminescu, reiese cu claritate că „întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrîn intră în eparhie”. Românii îşi vedeau de viaţa lor pe pământ românesc, în timp ce tătarii erau de felul lor nestatornici. Nelăsând nicio urmă de îndoială, argumentaţia sa se răsfrânge şi asupra secolului al XVIII-lea, ale cărui izvoare istorice ”trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli”. Zăboveşte îndeosebi asupra momentului 1730, în timpul domnie lui Grigorie Ghica, când tătarii din Bugeac au cerut de la Poartă „să mijlocească pe lângă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost”. Eminescu prezintă în întregime înscrisul ce reglementa raporturile cu Moldova, semnat de toate căpeteniile tătare din Bugeac, pe care apoi îl analizează, extrăgând punctele de maximum interes, neputându-se opri să nu ironizeze afirmaţiile unora ce considerau tătarii ca „possesseurs legitimes”. Tătarii au rămas doar arendaşi ai Bugeacului pe o suprafaţă de 60 de mile pătrate pentru care plăteau dări, trebuiau să respecte legile statului moldovean şi nu aveau voie „nici ţăruş în pământ să bată, necum să-şi facă casă”. Itinerariul istoric ne aduce în vremurile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, ocazie cu care Eminescu evidenţiază străduinţa acestora de a recupera teritoriile ocupate de turci şi subliniază influenţa din ce în ce mai mare a Rusiei, atât în Principate cât şi în Orient. Un eveniment deosebit de important, precizat de autor, este pacea de la Cuciuc – Cainargi, din anul 1774, când se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile uzurpate de turci.

Neomiţând să sublinieze că Rusia la acea vreme voia o Românie unită care să se întindă de la Nistru până la Carpaţi, Eminescu preocupat să urmărească ”firul roşu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei” ajunge la capătul călătoriei sale prin istorie, în secolul al XIX-lea, fiind convins că reuşise până atunci să demonstreze „o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi”. La începutul secolului, Rusia se confrunta cu ameninţarea imensei armate a lui Napoleon, ceea ce l-a determinat în anul 1812 pe ţarul Alexandru I, forţat de împrejurări, să ia decizia de a-şi retrage trupele din Moldova şi a încheia pace cu turcii. Retrăgându-se, ruşii nu arătau ca nişte învingători, dar negocierile, în care un pion important a fost Anglia, au condus la anexarea Basarabiei. Eminescu citează conţinutul unui document redactat de consulul general, de la acea dată, al Angliei la Bucureşti, în care se redau evenimentele, afirmându-şi convingerea că trădarea Basarabiei a fost povestită de acesta în cunoştinţă de cauză. Potrivit documentului, rolul principal în cedarea Basarabiei i-a revenit prinţului Dimitrie Moruzzi, dragoman al statului, care avea interesul de a se pune bine cu Imperiul Rus nutrind speranţa că i se va atribui domnia unuia dintre Principate.

Indignat de faptele celor implicaţi, Eminescu sintetizează rodul cercetării sale pe drumurile istoriei, succint, dar la obiect: „dreptul nostru istoric, incapacitate juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momentele grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră”. Cuvintele sale poartă o încărcătură amară pe care, fără să ştie, o va transmite peste ani românilor: „acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea, împărţitului şi nenorocitului pământ românesc”. Moldova fiind stat suveran, Turcia nu avea dreptul de a ceda un teritoriu care nu îi aparţinea, iar Imperiul Rus, la rândul său, nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul Otoman. A fost momentul istoric al încălcării practicii internaţionale bazate în acele vremuri pe prevederile tratatelor bilaterale.

Trecând peste ani, volumul trezeşte poporului român alte amintiri dureroase. Prin Tratatul de pace de la Paris din anul 1856, ce pusese capăt Războiului Crimeei, se recuperaseră cele trei judeţe din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad şi Ismail. La momentul textului eminescian, ne aflăm în faţă evenimentelor ulterioare încheierii războiului ruso-turc din 1877-1878 având drept consecinţă obţinerea independenţei României faţă de Poartă, dar ştirile din presa rusească şi atitudinea guvernului îl îndreptăţesc pe Eminescu să îşi manifeste indignarea şi neliniştea privind un posibil acord cu Imperiul Rus ce se referea la retrocedarea celor trei judeţe. Glasul său, transformat într-un strigăt purtător al unei iubirii de ţară necondiţionate şi netemătoare, se ridică printre rândurile scrise şi se aude până în zilele noastre. Rusia nu are niciun drept asupra Basarabiei, iar „noi nu i-o putem da, pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră”, deoarece „Europa ne-a dat această parte din Basarabia (…), Europa a avut încredere în noi şi dacă voim să ne arătăm vrednici de această încredere trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ…” Întrebările retorice accentuează revolta la adresa Imperiului Rus din vocea ce devine repetativă, străbătând veacurile. „Căci prin ce păcătuise ţările româneşti Rusiei? Nu i-au hrănit într-atâtea rânduri oştile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?” Eminescu continuă pe acelaşi ton, afirmând cu tărie că „Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept, al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.” Foarte interesantă este relatarea alegerii lui Titu Maiorescu ca deputat de către Colegiul I din Iaşi. Eminescu îl susţine, având convingerea că va avea un cuvânt greu de spus împotriva cedării părţii din Basarabia, cu atât mai mult cu cât „organe-în genere foarte bine informate – din străinătate vorbesc că guvernul ne trădează”. Cu multă tristeţe, el pare a se resemna în faţa iminenţei retrocedării Basarabiei dintr-un motiv logic şi simplu: „Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă, dar dacă ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.” Şi totuşi Eminescu nu renunţă la luptă, la o luptă prin scris, pentru că mult mai grav decât a pierde o parte a teritoriului este a pierde „încrederea în trăinicia poporului român”, iar retrocedarea devine o problemă ce pune în primejdie însăşi existenţa acestuia. Vehemenţa sa curge ca o apă curgătoare transformată într-o cascadă ce cade cu o forţă năucitoare ducând cu ea durerea unui neam lipsit de ceea ce i se cuvine de drept. Eminescu afirmă principiul pe care, în opinia sa, se sprijină poporul român: „nu dăm nimic şi nu primim nimic” şi ca atare” românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător”.

Mihai Eminescu a murit la numai 39 de ani, dar a lăsat în urma sa o operă ce are menirea de a salva identitatea neamului românesc. Opera sa cuprinde pe lângă creaţia artistică, şi articolele din presa vremii care oglindesc cunoştinţele despre istoria poporului nostru şi închid în ele vocea unui om în inima căruia iubirea pentru ţară este mai presus de orice. Depinde de noi toţi să cunoaştem personalitatea complexă a lui Eminescu, pentru că el este nu numai cel mai mare poet al acestei ţări, ci şi un mare patriot. Cu mijloacele pe care le deţinea a luptat împotriva retrocedării celor trei judeţe din Basarabia, a luptat şi ulterior anului 1878 pentru reîntregirea ţării, în virtutea dreptului firesc al românilor demonstrat în textele sale, iar un drept „nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el”.

(MIHAI EMINESCU, Basarabia, Editura Mileniul Trei, Bucureşti, 1990, 70 p.)

TEXT PUBLICAT IN REVISTA CERVANTES nr.6 din ianuarie 2013

Lansare carte

Am placerea sa anunt lansarea volumului meu intitulat NEW BEIJING, in data de 02.06.2012, ora 12.30, la BOOKFEST,  pavilionul C2 la standul editurii Millennium Book.

http://revista-galileo.ro/bookfest-2012-editura-virtuala/

http://www.srsff.ro/stiri/noua-aparitie-new-beijing-camelia-pantazi-tudor/

CARTE

Doresc să vă anunţ că a fost editată prima mea carte.
Având titlul ATINGEREA UNUI IDEAL-LITERAŢII DIN PERIOADA DINASTIEI CHINEZE TANG, aceasta îşi propune să demonstreze că, într-o perioadă a istoriei, China a atins idealul unei dezvoltări nemaiîntâlnite până atunci, iar acest fapt s-a datorat, într-o foarte mare măsură, existenţei în administraţia imperiului a unor oameni cu o minte sclipitoare, cu un spirit liber, cu o cultură vastă şi cunoştinţe aprofundate în diferite domenii. Aceştia oameni au fost funcţionarii-literaţi care, ei înşişi, au atins un ideal socio-uman şi artistic şi au rămas un ideal dorit atât de contemporani cât şi de posteritate.

TOT CONFUCIUS

       Confucius priveşte etica şi teoria politică într-o strânsă legătură. Principele (conducătorul) este pentru supuşi ceea ce este un părinte pentru copii, este omul exemplar care, îmbinând toate calităţile, devine mandatat moral să conducă poporul. El se impune prin bunătate şi omenie, şi nu prin forţă, pedepse sau porunci.

      Pornind de la aceste considerente, Marele Maestru stabileşte o ordine a priorităţilor în guvernare. Întrebat ce este guvernarea, el răspunde că aceasta înseamnă să asiguri hrana, armele, iar poporul să fie plin de incredere. În cazul în care principele nu le poate asigura pe toate trei, Confucius consideră că se poate lipsi mai întâi de arme, apoi de hrană, dar niciodată de încrederea poporului.

TRECÂND DE LA O CIVILIZAŢIE LA ALTA

Deoarece educaţia reprezintă un subiect de actualitate, m-am gândit la un fragment din cartea care va apare în curând, având o tema privind istoria culturală a Chinei:

“Ideile revoluţionare ale lui Confucius se răsfrâng şi asupra sistemului de educaţie. Punând accentul pe studiu, ca singurul în măsură să diferenţieze oamenii a căror natură eminamente bună îi apropie şi singura cale de urmat pentru perfecţionarea continuă a omului, el priveşte pentru prima dată fiinţa umană în întregul ei. Învăţătura este aceea care îi egalizează pe oameni, prin ea toate categoriile sociale, oamenii bogaţi şi săraci, se situează pe aceeaşi treaptă. A studia este o necesitate a fiecăruia, înveţi pentru tine însuţi, pentru a te cizela şi a deveni om adevărat. Confucius spune: „e greu să găseşti un om să fi învăţat timp de trei ani şi să nu-şi fi făcut planuri de a ajunge dregător”.Oamenii găsesc o satisfacţie interioară studiind, nu caută prin aceasta prestigiu sau apreciere şi nu se supără dacă meritul nu le este recunoscut. Învăţătura se însuşeşte de om şi se împărtăşeşte altora. Scopul practic al educaţiei este formarea omului superior pe plan moral care să-şi servească comunitatea pe plan politic. El trebuie să se implice în guvernare pentru binele celor din jurul său”.

Ar fi multe de discutat pornind de la aceste randuri!!!!

ÎN CONTINUARE

Aşa cum şi Vasile Pârvan mărturisea, nu avem destule date care să ne facă să credem că deţinem adevărul absolut în ceea ce priveşte limba şi romanizarea dacilor. În monumentala sa lucrare, GETICA. O PROTOISTORIE A DACIEI,, Pârvan scrie:“Cele trei izvoare capitale care ne-ar fi dat lămuriri atît asupra istoriei, cît mai ales asupra culturii getice :<comentariile> lui Traian,< Geticele > lui Criton şi ,< Geticele > lui Dio Chrysostomus s-au pierdut. Lucram deci tot cu fragmente şi informaţii de a doua mînă şi, de aceea, o sumă de concluzii sînt şi, probabil, vor rămâne, încă multă vreme controversate”.

 De ce nimeni nu a luat în seamă aceste cuvinte?! Personal, consider că ele ridică un mare semne de întrebare. Istoricii, cercetatorii în acest domeniu ar fi putut, dacă nu să lămurească trecutul nostru, măcar să nu mai afirme cu atâta convingerea că la formarea limbii şi poporului român stau romanii şi tot ceea ce se referă la aceştia. Chiar marele nostru istoric, Nicolae Iorga afirma la o conferinţă rostită la Fundaţia Dalles “Cu cât este mai mult însă şi cu cât gandesti mai mult asupra unor lucruri, părerile se schimbă, şi un om onest nu trebuie să fie legat de părerile false, de greşelile din trecut, ci să prezinte ceea ce crede în momentul acela”